Herta Muller

TEME
Forumul orei de limba si literatura romana

Lista Forumurilor Pe Tematici

TEME | Reguli | Inregistrare | Login

POZE TEME

Nu sunteti logat.

Nou pe simpatie:
simobuzedulci_o Profile

Femeie
24 ani
Dambovita
cauta Barbat
25 - 47 ani

TEME / ARTICOLE DIN REVISTE / Herta Muller

Moderat de profesor

Autor

Mesaj

Pagini: 1

profesor
Moderator

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 10

Un articol din "Convorbiri literare", nr. 4 / 2007
HERTA MULLER SAU NEPUTINTA DE A PRIVI ÎN SUS
Daniela PETROSEL

Literatura română postdecembristă e bogată în cărti despre comunism si despre modul în care nemiloasele lui tentacule sugrumă existenta zilnică. Unele nu au depăsit stadiul răzbunării imediate, devenind spatii de manifestare a îndelungatei neputinte. Altele au luat forma unei la modă suferinte – autentice sau inventate – exhibate literar. Pe acest fundal, editia a doua a cărtii Hertei Müller, Animalul inimii (Editura Polirom, 2006, în traducerea Norei Iuga), se impune prin poetizarea suferintei si prin raportarea aparte la evenimente. Herta Müller a plecat din România în 1987, după ce în 1985 cărtile ei au fost interzise în tară, fiind la ora actuală una dintre cele mai cunoscute autoare de limbă germană.
Noutatea perspectivei asupra întîmplărilor din acest roman (distins cu International IMPAC Dublin Literary Award pe 1998) tine de faptul că este o prelungire a conditiilor vietii în comunism. Actul naratiei presupune intrarea într-o viată căreia îi lipseste orizontul, care te obligă să privesti cu supusenie în jos, interzicîndu-ti perspectiva exteriorului. Acest discurs aparte al romanului si modul de a se raporta la evenimente sînt sintetizate într-o afirmatie a mamei eroinei: ,,Se stie doar că aici nu e voie să te uiti în sus”. Pe baza acestei interdictii îsi construieste autoarea textul, imprimîndu-i privirea la nivelul solului. Plasînd naratia la nivel intermediar, naratoarea-personaj induce cititorului un acut sentiment de neliniste pe care-l compensează cu pagini de o tulburătoare poezie, gratie si traducerii Norei Iuga. Imagini neobisnuite, cuminti, dar care ar provoca ochiul atent al unui virtual cenzor iau nastere la tot pasul, de nimic anuntate: ,,Copilul se gîndeste, numai adevărul poate să fie, doar el stă pe limbă ca un sîmbure de cireasă, care nu vrea să se ducă pe gît. Cît timp glasul suie, vorbind în ureche, asteaptă adevărul. Dar, de îndată ce tace, totul e minciună, se gîndeste copilul, pentru că adevărul s-a si dus pe gît, Pentru că gura a mîncatcuvîntul, nu l-a rostit”. Despre această stare vorbeste Herta Müller în roman: despre a sta cu adevărul pe limbă. Nici rostit pentru că ar fi în van, nici înghitit pentru că ar însemna tăcere, deci acceptare. Iar această oscilare reiese si din cuvintele lui Edgar, care deschid si încheie romanul: ,,Cînd tăcem, sîntem dezagreabili, spuse Edgar, cînd vorbim, devenim ridicoli”. Apăsati de dificultatea găsirii unei atitudini coerente, personajele pendulează între cufundarea fără scăpare în tăcere si exteriorizarea – si de aceea bagatelizarea – sentimentelor. Romanul însusi se construieste pe aceste două tipuri de situare, amestecînd subiectivitatea alienantă cu nararea coerentă.
Propozitii scurte, alăturate flagrant, descriu pe viu si nu prin monumentală rememorare durerea, dar si dorinta de a trăi. Depăsind nivelul simplu al evenimentelor politice revoltătoare, autoarea coboară la stadiul fricii elementare ce urmăreste toti indivizii în cimitirul existentei lor. Tortionarii îsi pierd contururile, numele, identitatea – este si asta o formă de răzbunare prin literatură –, figurati fiind doar ca poli ai reprimării. Topind securistii în însăsi forta represivă pe care acestia o reprezintă, autoarea mizează pe conturarea unei infiltrante si omniprezente amenintări. Agasată de pericole permanente, dar fără chip, eroina încadrează însăsi familia în acest climat de nesigurantă. Desi se uzează frecvent de amintirile din copilărie, acestea nu devin niciodată prilej pentru efluvii nostalgice. Există în personaje o anumită împietrire, un autocontrol ce exclude sentimentalisme gratuite. Chiar cei patru prieteni, vorbind între ei, preferă o formă mai temperată a apostrofării: ,,Tu cu mintea ta de svab. Tu cu pripeala sau răbdare ta svăbească. Cu socotelile tale svăbesti. Cu mitocănia ta svăbească”. Astfel, îsi întretin viu spiritul de opozitie, semn că ratiunea nu le-a adormit întru totul.
Întreg romanul se cere citit prin raportare la prietenie, nu doar pentru că autoarea l-a scris în memoria prietenilor ei români ucisi în vremea lui Ceausescu, ci si pentru că textul stă sub semnul unor versuri din Gellu Naum:
,,aveam cîte un prieten în fiecare bucătică de nor
de fapt asa sînt prietenii cînd e atîta spaimă pe lume
mama spunea si ea că e normal si că nu accepta să mă fac prieten
mai bine m-as gîndi la ceva serios”.
Prietenia este elogiată ca principiu omniprezent, ca formă terestră a iubirii universale, ca meserie. De fapt, meseria de prieten era cea mai solicitantă atunci si cea mai expusă pericolelor. Cel mai usor puteai să-ti pierzi viata fiind prietenul cuiva, chiar propriul tău prieten. Nu producerea durerii fizice, ci neîncrederea în omul de lîngă tine era telul final al supraveghetorilor, pentru că aceasta era cea mai eficientă armă. În vreme ce personajele refuzau să trăiască gregar, în colectivele impuse, supraveghetorii mizau pe erodarea sistematică a trăiniciei sentimentelor si a soliditătii grupurilor ne-oficiale. Vînarea cu obstinatie a grupurilor de conspiratori era o altă fată a acutizării dramei individuale. În lipsa unui grup de sprijin, individul cădea mult mai usor pradă politicii sistemului.
Prieteniei si timidelor ei accese de delicatete li se opune o societate needucată căreia acum i se pun bazele. Mostre de comportament sochează prin prostie si brutalitate. Urmasi ai soldatilor rusi care se spălau pe cap în closet sau purtau cîte cinci ceasuri furate la o mînă, pe care, nestiind să le întoarcă, le aruncau a doua zi, muncitorii formează o masă colcăitoare si năclăită, fiind proletariatul oilor de tablă si al pepenilor de lemn. Bînd sîngele cald al animalelor de la abator sau violînd în mod repetat pitica orasului, proaspetii muncitori întruchipează un pericol latent, dar real.
Evenimente simple palpită concomitent în două directii contrare: frica si poezia. Oamenii se agată ani în sir de imaginarele boli atribuite lui Ceausescu, sperînd într-o eliberare. Fuga peste granită este atît accesul într-o lume a rochiilor, a rimelului, a ciorapilor fini, cît si cadavrele în putrefactie descoperite pe cîmpul de porumb. Cei patru prieteni îsi duc în sac povestea, pe care o scot din cînd în cînd; atunci se vede suferinta unor părinti ce se folosesc de bolile lor ca de un lat pentru a-si prinde copiii. Lucrurile înconjurătoare sînt simultan purtătoare ale terorii si părti componente ale unor fanteziste scenarii.
Moartea nu este marea trecere si nici măcar nu poate fi echivalată cu banalul mormînt, pentru că asta ar însemna normalitate; ea ia forma abaterilor de la moarte: cordon, fereastră, nucă, funie, adică toate mortile pe care prietenii ei le-au ales sau le-au fost impuse. Prezentă chiar din prima pagină a romanului, această matrice a mortii îsi dezvăluie sensurile treptat în roman. Chiar aparent inofensiva notatie că mortii nu mai au nevoie de foarfecă de unghii o vom decoda mult mai tîrziu în roman ca parte a unui cod folosit în scrisori: foarfecă de unghii era formularea folosită pentru interogatoriu, în vreme ce o propozitie despre pantofi însemna perchezitie iar una cu guturai filaj. Cel mai frapant element la codul pe care-l folosesc cei trei prieteni în scrisori, la nivelul discrepantei arbitrare dintre viată si scris, era punctuatia: ,,după formula de adresare, întotdeauna semnul exclamării, la amenintarea cu moartea, numai o virgulă”. De la viată la moarte nu era decît un pas, rigiditatea semnului grafic comprimînd un zbucium greu de descris: o virgulă care tace cînd căpitanul Piele verifică scrisorile si aceeasi virgulă care tipă cînd e citită de Edgar si de Georg.
Un personaj extrem de interesant al romanului, si pentru că de el se leagă sintagma ce dă titlul romanului, este bunica cea nebună a eroinei. Lipsită total de simtul realitătii si reintrată în vîrsta copilăriei, ea îsi petrece timpul cîntînd si creînd probleme celorlalti. Folosirea acestui personaj destinde cumva spatiul romanesc, oferindu-i naratoarei prilejul de a aduce în scenă evenimente tip anecdotă. Aflăm din scrisorile mamei că bătrîna confunda într-o perioadă ziua cu noaptea, spre chinul bunicului pe care-l trezeste în miezul noptii, sau că s-a furisat si a mîncat toate hostiile din sacristie, obligîndu-l pe preot să pună, în schimb, degetul pe limba credinciosilor veniti la mesă. Bătrîna trăieste o eliberatoare iesire din timp, în aceeasi categorie a năucilor intrînd si pitica din Piata Traian, filosoful de la gară, bătrîna cu pălărie din hîrtie de ziar si chiar Lola. Acestea sînt singurele personaje care s-au putut sustrage sensului istoriei, cei care îsi schimbaseră frica pe dementă.
Animalul inimii este un roman despre frica trăită epidermic, despre căutarea normalitătii prin gesturi aberante. Sintagma animalul inimii trimite la amestecul de nebunie si instinct de conservare, de compromis si revoltă, de dorintă de viată si (auto)cenzură. Refuzînd complicitatea, personajele se joacă pline de voluptate cu moartea; unele pierd, altele supravietuiesc infernului pentru a depune mărturie si în numele celor care au fost prea puternici spre a accepta viata.

pus acum 16 ani

profesor
Moderator

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 10

Din aceeaşi revistă.

CÎND REVENEAM ÎN TARĂ, ZECE ZILE LA RÎND ERAM LA INTEROGATORIU

Dialog cu prozatoarea Herta Müller

Scriitoarea germano-română Herta Müller era, la momentul realizării interviului, oaspete literar la Colegiul Helveticum al ETH Zürich. Povestirile si romanele ei descriu ororile dictaturii cu o franchete si intensitate care miscă si sochează. Cărtile ei se evidentiază printr-un lirism aparte si au fost premiate de numeroase ori. Herta Müller s-a născut în 1953 în Nitzkydorf, un sat svăbesc din Banat si nu a vorbit pînă la 15 ani decît dialectul german din acest sat, dialect mostenit de pe vremea vechiului imperiu si a monarhiei austro-ungare. A studiat între 1972 si 1976 germanistica si romanistica în Timisoara si a lucrat ulterior ca traducătoare într-o fabrică. Din perioada liceului, Herta Müller a apartinut asa-numitei Grupe de Actiune Banat, un grup de prieteni scriitori (Richard Wagner, Rolf Bossert, William Totok, Johann Lippet, Gerhard Ortinau), la care s-au alăturat mai tîrziu si Helmuth Frauendorfer si Roland Kirsch. Schimbau între ei texte literare, îsi discutau propriile productii, erau însă activi si din punct de vedere politic. Grupa de actiune a fost urmărită si oprimată de către Securitate. Unul dintre membri acestui cerc de prieteni a fost omorît de către Securitate, în vreme ce circumstantele mortii altuia dintre ei nu sînt încă clare. Supravietuitorii locuiesc cu totii în prezent în Germania. Herta Müller a fost distinsă cu numeroase premii, printre care premiile literare ale oraselor Graz, Bremen, cel al Fundatiei Konrad Adenauer si premiul Franz Kafka, acordat de Fundatia literară austriacă Franz Kafka. A fost de două ori propusă la Premiul Nobel pentru Literatură. Volumul „Herztier” a fost distins cu Premiul International IMPAC Dublin Literary Award pentru cea mai bună carte a unui autor străin. A fost de două ori propusă la Premiul Nobel pentru Literatură.

***

Mai puteti duce o viată normală după experientele oribile din România din timpul regimului Ceausescu?

Ei bine, atunci ne putem întreba si ce înseamnă normal? Dar cred că abia în ultimii cinci, sase ani am reusit să mă distantez de anumite lucruri. Asta nu înseamnă că am uitat sau nu mă mai gîndesc la aceste lucruri, dar mă pot raporta si altfel la ele. La început era mult mai greu, cînd lucrurile stau în fata ta în stare nudă si te simti vulnerabil: prieteni morti, oameni pe care i-ai pierdut, oameni cărora le duci dorul de cînd ai plecat, oameni care te-au lăsat baltă de-a lungul timpului, ba chiar te-au trădat, apoi teama de moarte, din pricina Securitătii. Toate aceste lucruri au nevoie de timp. Afli repede în acest fel dacă ai reusit să depăsesti sau nu aceste lucruri. Am cunoscut destul de multi oameni care nu au reusi să depăsească nici măcar o treime din lucrurile pe care le-am trăit eu. Au capotat, pentru că erau cu nervii la pămînt. Nu poti cuantifica obiectiv ceea ce poate o persoană suporta si ce nu. Nici măcar cu privire la propria persoană nu te poti lansa în speculatii pe această temă. Chiar si în cazul unor prieteni apropiati, observi acest lucru abia atunci cînd fenomenul s-a instalat si apar deja semne. În foarte scurt timp o astfel de persoană e terminată. E una din cele mai dureroase experiente la care poti asista, cînd oameni la care tii nu mai reusesc să se adune si că nici măcar faptul că le esti aproape nu mai poate schimba nimic. Omul devine complet neputincios. Se simte mereu surescitat si rămîne cu un sentiment de vinovătie, pentru că te gîndesti că mai puteai face totusi ceva. Prietenia sau iubirea nu mai pot proteja, nu mai joacă nici un rol în acest moment. Structura ta privată, interioară nu se poate opune unei dictaturi.

Ati reusit să vă recîstigati încrederea? Dv. spuneti undeva: la ce bun prieteni în Germania, lucrul ăsta nici nu prea e necesar pe aici. Cum priviti această problemă astăzi?

Această putere exterioară, care o calcă în picioare pe cea personală, asa ceva nu există în asemenea măsură într-o democratie. Prieteniile de genul celor pe care le-am avut în România comportă două laturi extreme. Pe de-o parte ele sînt atît de trainice si de importante, încît nici nu ai putea trăi fără ele. Te tin literalmente în viată. Pe de altă parte, ele dobîndesc, poate tocmai în acest fel, această latură insuportabilă a faptului de a fi absolut dependent de celălalt. Cui îi face plăcere să stie că depinde în mod absolut de altcineva? Asemenea relatii sînt foarte stabile, te poti baza pe ele. Nu se eschivează din calea nici unui conflict, în schimb sînt capabile să le absoarbă. Ajungi să îl cunosti pe celălalt chiar mai bine decît ti-ai dori acest lucru. Slavă Domnului că în cadrul „normalitătii” nu esti cu adevărat dependent de asemenea prietenii. Dar asemenea prietenii durează, rămîn. Pentru că între timp cei care au supravietuit au emigrat în Germania. Chiar dacă mi se întîmplă să nu mă văd cu ei vreo cinci ani de zile, la revedere tot am impresia că m-am despărtit de ei abia ieri. E incredibil.

Mai aveti prieteni în România?

Mai am cîtiva prieteni români, pe care însă nu i-am văzut de mult. Si de fiecare dată cînd ne revedem, resimtim o anumită distantă. Reprosul neexprimat, legat de faptul că eu am plecat, pluteste întotdeauna în aer. Oamenii nu sînt pregătiti să accepte faptul că oricum nu se mai putea altfel, că erai de fapt terminat si că fiecare are dreptul să decidă dacă rămîne sau pleacă. Multi dintre ei au chiar cu ei însisi o problemă, la gîndul că au făcut poate mai multe compromisuri decît trebuia, chiar dacă nu sînt dispusi să recunoască si nici nu le smulgi cu plăcere asemenea declaratii. Asta îi irită chiar si pe ei. În plus, se adaugă faptul că după căderea regimului ceausist situatia din România nu s-a îmbunătătit prea mult, sub nici un aspect, politic ori economic. Astfel, oamenii sînt de două ori deprimati. Aceste prietenii sînt foarte complicate. Ele contin numeroase reprosuri, disperare, amărăciune. Si eu sînt prinsă si afectată de asta. Eu sînt cel venit în vizită cînd merg în România si obiectiv vorbind am un statut social superior. Trăiesc într-o tară vest-europeană, mă pot misca ceva mai liber. Românii nici pînă în ziua de azi (mai 2001, n. tr.) nu pot intra într-o tară vest-europeană, pentru că nu sînt lăsati. Statul e cel care le dă pasaportul. Înainte nu aveau voie să iasă, acum nu au voie să intre. Dacă cineva din România vrea să vină în Germania, are nevoie de o viză. Aceasta trebuie obtinută de la Ambasada Germană din Bucuresti, iar dacă oficialitătile de acolo spun că nu se poate, atunci asa rămîne. Chiar si atunci cînd are banii necesari, sau cineva îi da împrumut, sau îi face cadou. Si asta e din nou umilitor, faptul că trebuie să îl întrebi pe prietenul pe care îl vizitezi dacă îti poate trimite bani pentru viză. În România oamenii cîstigă cincizeci, saizeci de dolari pe lună. O sumă cu care nu prea poti să faci nimic.

Cum trăiti astăzi în Germania? Doar scrieti în primul rînd pornind de la trecut.

Bine, consider acest lucru absolut firesc, faptul că rămîn la tema dictaturii. Asta îmi atîrnă de gît ca o piatră de moară. Cum altfel as putea să scap de ea? Pe de altă parte, nu scriu doar despre România, ci despre fenomenul dictaturii în general si despre ce i se poate întîmpla individului într-o asemenea societate. Locuiesc în Berlin. Ziua mea obisnuită este la fel cu cea a celor mai multi dintre noi. Mă interesez de tot ce se petrece în societate în Germania, Europa de Vest, sau în lumea largă, China, Cuba, Coreea de Nord sau Japonia. Pentru mine sînt lucruri de la sine întelese. Am scris si în Germania adesea în cotidiene despre evenimente politice curente, sub forma unor eseuri sau articole. Literatura e cu totul altă poveste. E o problemă a faptului de „a fi singur cu tine însuti”. Nici nu pot expedia într-un con de umbră teme care încă mă apasă, pentru a-mi căuta altele pe care mi le propune lumea. Acest lucru se petrece însă în Germania în ultima vreme destul de des.

Cum asa?

Există acest tip de critică literară, care îmi propune în mod constant să scriu despre Germania cu această privire, cu acest limbaj etc. Nu pot spune decît că pentru moment nu pot servi acest interes. Nu pot să scriu decît despre lucrurile care nu mă lasă în pace în forul meu interior. În plus, cine ar trebui să scrie despre aceste lucruri? Nu o pot face decît cei care chiar au trăit aceste lucruri. Acest lucru s-a dovedit în cursul deceniilor: experienta umană nu este sfîrsită odată cu momentul în care se termină, ci rămîne încă multă vreme în interiorul omului. Dacă cineva este atacat si bătut într-o benzinărie si nu poate trece nici în douăzeci de ani peste asta, lumea nu se miră. Dacă însă cineva vreme de douăzeci de ani a trăit cu teama că în ziua următoare ar putea să nu mai fie în viată, atunci stăm si ne mirăm. Nici eu nu mai stiu ce să zic... Această permanentă problemă – mai scrie si despre tara noastră – începe să mă calce pe nervi, pentru că o resimt ca pe un soi de tribut care mi se cere. Noi te-am primit, ti-am mijlocit o existentă. Tara noastră a făcut asta si ailaltă... acum fă si tu ceva si arată-ne putin interes, o dovadă concretă, merităm atîta lucru. Pentru mine, asta e o treabă cu două tăisuri.

Ati resimtit natura regimului încă de mic copil sau abia cînd ati venit la oras?

Chiar si la tară era tot asa. Acestia au fost anii ’50, anii stalinismului, si evident că exista multă teroare psihică, chiar si într-un asemenea sătulet. Exista în fiecare sat cîte un activist de partid, un politist, un sindicalist, întregul personal politic, care mai întîi inocula ideologia si apoi supraveghea mentinerea acesteia.

Întotdeauna a fost asa?

Da. Deja ca si copil puteai simti faptul că adultii se tem, că oameni dispar, că cineva era din nou dus după gratii. Doar toată lumea se cunostea! Chiar si la scoală: pe de-o parte, aceste permanente elogii aduse partidului, patriei si aceste ritualuri ale zilelor de sărbătoare ale statului si pe de altă parte, în fiecare zi cînd mergeam la scoală sau fie si la grădinită, avertismentul părintilor de a nu povesti nimic legat de ceea ce se discuta în familie. Deja ca si copil observai faptul că nu poti arăta cine esti si ceea ce gîndesti. Aceasta a fost o experientă fundamentală.

Cînd au avut loc primele întîlniri cu Securitatea?

Abia atunci cînd am început să lucrez ca traducătoare pentru fabrică. Dar aveam prieteni care scriau de multi ani de zile si erau nevoiti să dejoace sicanele Securitătii. Asta mergea de la exmatriculări din facultate, arest la domiciliu si perchezitii pînă la puscărie. În acest cerc de prieteni toate aceste lucruri se petrecuseră deja. În acest sens, nu îmi dau seama dacă nu cumva am fost mai degrabă neinteresantă pentru Securitate. Pesemne mă considerau un personaj insignifiant în acest cerc literar, de vreme ce eu încă nu publicasem nimic sau poate că pur si simplu nu vedeau rostul în a mă contacta sau sicana. Motivul pentru care deja de la primul contact, din clipa în care am început să lucrez la fabrică, au mers atît de departe încît să mă santajeze pentru a mă determina să lucrez ca spion pentru ei, nu l-am înteles însă nici pînă în ziua de azi.

Ca spion în acest cerc literar, vreti să spuneti?

Mai întîi pentru fabrică, însă individul care era în fabrică nu răspundea de industrie, asa cum pretindea, ci pentru literatură. Bătuse scriitori si se ocupase si de perchezitii. Acesta era asadar un fir. E o poveste realmente înfiorătoare, pentru că eu trăiam pe atunci cu Richard Wagner ca si cu întreaga grupă de prieteni de altfel. Ar fi fost groaznic, dacă as fi ajuns să îmi spionez si să îmi denunt propriul sot si pe cei mai apropiati prieteni. Ei întinseseră plasele pornind de la intimitatea dintre noi. Pe atunci nu am înteles absolut nimic. Astăzi stiu fireste faptul că în DDR acestea erau metode curente. Însă nu pot să îmi dau seama cum a ajuns Securitatea la concluzia că trebuie să încerce. Nu îmi pot explica asta.

Din acel moment ati mai trăit zece ani de zile în România, nu-i asa?

Da, aproximativ. Din acea zi nu am mai avut liniste. Am fost concediată din fabrică, însă nu imediat, ci după sicane care au durat săptămîni în sir. În fiecare zi la ora sapte si jumătate trebuia să stau de vorbă cu directorul în prezenta secretarului de partid. Vreme de cîteva săptămîni mi-au tot zis că trebuie să îmi găsesc un nou loc de muncă. Le-am spus că nu îmi doresc acest lucru si că rămîn aici. Dacă vreti să scăpati de mine, va trebui să mă concediati si să specificati în scris din ce motiv. Acest lucru era evident de neconceput. Apoi au încercat să mă repartizeze ca muncitoare necalificată într-un departament al fabricii în care se făcea garduri de sîrmă împletită. Rolele pe care se găsea sîrma erau mari cît camera asta. Nu eram fizic vorbind capabilă să fac munca asta. Cam o săptămînă am stat degeaba acolo. Cînd au văzut că am acceptat acest lucru, m-au rechemat la centru. Am avut din nou dreptul să am un birou si am avut din nou biroul meu. După două săptămîni, într-o zi cînd am venit la muncă, am găsit biroul meu ocupat. Acolo stătea altcineva în locul meu, un inginer. Toate lucrurile mele fuseseră scoase pe coridor. Stiam că nu pot pleca acasă, altfel aveau un motiv să se lege de absenteismul meu. Încă vreo două, trei săptămîni mă tot mutam de colo-colo, de la o masă la alta, rugîndu-mă mereu de cineva să împartă masa cu mine. Apoi le-au interzis celorlalti angajati să mă mai lase în birou Nu mai aveam voie sa intru niciunde. Cîteva zile am stat pe scară, mi-am luat dictionarul si am tradus. Era ca într-o piesă absurdă de teatru. Cu timpul au răspîndit si zvonul că lucrez pentru securitate.

În ce fel de cercuri a răspîndit Securitatea acest zvon?

Printre muncitori. Aceasta a fost cea mai mare porcărie posibilă, si pentru mine a fost cea mai mare lezare, faptul că muncitorii încă credeau că eu sînt de fapt o cîrtită. A trebuit să îndur toate astea doar pentru că refuzasem să fiu asa ceva. Totul era atît de absurd. Eram cu nervii la pămînt. Într-un tîrziu m-au zburat afară pe motiv că postul meu devenise inutil. La nici două săptămîni angajaseră deja pe altcineva.

Ce a mai urmat apoi pentru Dv.?

Nu mai aveam nici un ban, realmente nu mai stiam ce să fac. Aveam un apartament, părintii mei îmi plătiseră un apartament într-un bloc. Între timp însă tatăl meu, care aducea banii, murise. Mama mea avea si ea putini bani, dar mă ajuta cu alimente, fructe si legume, mai aducea din cînd în cînd cîte-o găină tăiată. Atunci am început să dau lectii private. Dar si asta era evident interzis. Securitatea îsi făcea aparitia la cel mult zece zile si îi soma pe oameni că dacă mă mai primesc în casele lor, vor avea probleme. Fireste că oamenii au renuntat astfel la serviciile mele. Unii dintre ei au spus de ce, majoritatea nu. Asa era pe atunci. De-a lungul timpului mi s-au trimis frecvent citatii pentru interogatoriu. Existau atît datoria, cît si dreptul de a munci, ambele erau continute în aceeasi frază. Datoria de a munci nu o îndeplineam, si apoi exista un paragraf: parazitare, element parazitar, si pentru asta puteai ajunge la muncă silnică sau închisoare. De asta mi-a fost întotdeauna frică. Nu au făcut-o însă, desi m-au amenintat tot timpul cu asta. Slavă Domnului!

Dv. nu ati fugit din tară, însă vi s-a permis emigrati. Cum s-a ajuns la această întorsătură?

Scrisesem o carte pe care o începusem în timpul muncii la fabrică: „Tinuturile joase”. Această carte a asteptat patru ani la o editură si a apărut apoi sub o formă total desfigurată. Apoi a venit la mine un prieten, care emigrase deja si dobîndise între timp un loc de muncă la Casa Literară din Berlin. El a luat cartea cu el si a trimis-o la diverse edituri. Reusisem să scot din tară originalul pe ascuns. Cartea a apărut apoi în Germania, iar eu am primit pentru ea mai multe premii literare. sînt cele mai însemnate premii ale vietii mele. Dintr-o dată nu am mai fost o anonimă. Aceste premii mi-au apărat viata. Apoi, în 1984 am putut participa la Tîrgul de Carte de la Frankfurt. În momentul în care aceste premii au început să apară, nu au mai stiu ce să facă cu mine. Iesisem deja de trei ori din tară, de fiecare dată cu ocazia acordării unui premiu. Si apoi dintr-o dată s-a terminat. În vest, peste tot unde am avut ocazia, în ziare, la radio, la televizor am vorbit în mod absolut franc despre dictatură si am spus ce se întîmplă în România si că nu mă lăsam folosită drept portdrapel. Pentru mine aceasta a fost singura conditie. Sau călătoresc si vorbesc, sau tac si stau acasă.

Nu ati avut nici un fel de probleme atunci cînd v-ati întors?

Bineînteles că am avut, fireste. Cînd mă întorceam, zece zile eram la interogatoriu. Apoi nu am mai putut publica nimic oricum si am cerut emigrarea în 1987 din motive politice. În cerere am mentionat totul, ce se întîmplase în ultimii zece ani. Toti prietenii mei din acea grupă au făcut la fel. După un an si jumătate ni s-a permis să emigrăm.

***

Pentru cotidianul ETH Zürich, a consemnat Dora Fitzli.

(traducere din limba germană de Daniel Stuparu)

pus acum 16 ani

desheikh
Membru nou

Inregistrat: acum 11 ani
Postari: 1

Printre muncitori. Aceasta a fost cea mai mare porcărie posibilă, si pentru mine a fost cea mai mare lezare, faptul că muncitorii încă credeau că eu sînt de fapt o cîrtită. A trebuit să îndur toate astea doar pentru că refuzasem să fiu asa ceva.

_______________________________________
Decrease your exam stress by using our latest free japanese lessons best of luck

pus acum 11 ani

Pagini: 1

Mergi la