Nedelcu
Administrator
 Din: Craiova
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 738
|
|
"Despre o definiţie foarte clară şi unanim acceptată nu dispunem nici în cazul de faţă, dar se admite, de obicei, că o familie lexicală înglobează totalitatea cuvintelor formate prin derivare, prin compunere şi prin schimbarea valorii gramaticale de la acelaşi cuvânt de bază. Astfel, de la verbul a face au fost formate mai multe derivate cu sufixe (spre exemplu: făcător, făcătură etc.), derivate cu prefixe (desface, preface, reface etc.), derivate parasintetice (cu prefixe şi sufixe în acelaşi timp: prefăcător, prefăcătorie etc.) şi compuse propriu-zise sau cu elemente de compunere: bineface, binefăcător, răufăcător sau contraface (format din elementul de compunere contra- + face, după modelul fr. contrefaire). O precizare care se impune neapărat este că, în mod obişnuit, familia lexicală a unui cuvânt se stabileşte la nivelul unei singure limbi (de pildă: româna, franceza, latina etc.). Într-o familie lexicală de acest gen nu trebuie să includem decât derivatele şi compusele create în interiorul limbii respective şi, eventual, împrumuturile neologice analizabile.
Cuvântul care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte se numeşte primitiv sau cuvânt-bază. Cel format prin adăugarea unui prefix sau sufix se numeşte cuvânt derivat. Astfel, în cazul derivatului frumuseţe vom spune ca primitivul este adjectivul frumos, la care s-a ataşat sufixul -eţe; în cazul lui cărăuşie vom spune ca baza este cărăuş (derivat de la verbul căra + suf. -uş ; în cazul verbelor înfrunzi şi întrista primitivele sunt, în mod evident frunză şi trist, cărora li s-a adăugat prefixul în-. Exemplele ar putea fi uşor înmulţite, dar nu e cazul. Ceea ce este mai important e faptul că, de multe ori, prefixele şi sufixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la aşa-numita temă lexicală. Aceasta e comună tuturor formelor flexionare sau gramaticale ale unui cuvânt şi e formată, în mod obligatoriu, dintr-o rădăcină şi cel puţin un sufix sau un prefix. Astfel, lăptăreasă este derivat prin adăugarea sufixului -easă la tema lăptar, iar această temă, la rândul ei, este ea însăşi un derivat de la lapte + suf. -ar. Prin urmare, în tema lăptar- există rădăcina lăpt- şi un sufix -ar, tot aşa cum în tema de la care s-a format adjectivul străbătător avem rădăcina verbului a bate (în cazul de faţă -băt-) + prefixul stră-.
Ţinând seama de partea de vorbire care constituie punctul de plecare al derivării, temele lexicale pot fi împărţite în verbale şi nominale, iar ultimele în substantivale şi adjectivale. Despre adjectivul înfloritor spunem că s-a format de la o temă verbală, care este înflori, în timp ce bucătăreasă spre exemplu, provine de le o temă nominală (şi anume substantivală, care este bucătar (din bucate + suf. -ar). Menţionăm că în cazul lui bucătar ca şi al altor derivate (spre exemplu: dinţat, cioturos, noduros, picura etc.) derivarea s-a făcut de la forma de plural a primitivelor, întrucât aceasta este superioară celei de singular sub raportul frecvenţei." ( Constantin Dominte )
Prin urmare, ţinând cont de cele de mai sus, paradoxal, cuvintele "muncă" şi "a munci" nu fac parte din aceeaşi familie lexicală, deoarece au intrat în limba noastră separat: "muncă" din slavonul "monka", iar "a munci" din slavonul "monciti". Ele au dezvoltat familii lexicale separate. Din familia lui "muncă" fac parte, de pildă, "munculiţă" şi "muncuşoară", iar din familia verbului "a munci" fac parte "muncitor", "muncitoreşte" etc.
Deci, pentru a stabili dacă un cuvânt este cuvânt de bază sau nu, trebuie făcut, în ultimă instanţă, apel la un dicţionar care indică etimonul cuvântului.
_______________________________________
MEDITATII ONLINE LA LIMBA ROMANA
_______________________________________
BLOGUL PROFESORULUI DE LIMBA ROMANA
|
|
