|
[Mangalia]Cosmyn
Membru
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 39
|
|
Luceafarul(comentariu)
Treptele succesive prin care a trecut poema - cum atestă manuscrisele poetului, aduse la lumina tiparului de Perpessicius, cu toate variantele lui, în Ediţia monumentală, integrală, Mihai Eminescu - Opere, I-IV, 1939-1963 - dovedesc că “de la lutul inanimat până la statuia împietrită şi fără de moarte” a Luceafărului i-au trebuit lui Eminescu zece ani de trudă creatoare. De aceea, poate, Luceafărul Eminescu înregistrează o imensă bibliografie - aproape o mie cinci sute de titluri. Este poemul despre care s-a scris aproape mai mult decât despre întreaga poezie românească la un loc.
Trecând, aşadar, prin numeroase variante succesive, din anii berlinezi ai poetului, 1872-1874, când manuscrisele lui atestă începutul, Luceafărul este finisat abia în 1882, când Eminescu îl citeşte, parţial, în şedinţele “Junimii”, în asistenţa lui Maiorescu. Dar, în forma lui definitivă, poemul este publicat, în aprilie 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social - Literare “România jună”, din Viena, sumar ilustrat de cei mai de frunte reprezentanţi junimişti ai literaturii române la acea vreme. Versiunea din Almanah este reprodusă, apoi, de revista “Convorbiri literare”, în august 1883, şi tradusă în limba germană de Mitte Kremnitz. Titu Maiorescu reia, apoi textul poemului, apărut în Almanah, dar înlătură din 392 de versuri, câte cuprinde această versiune, un număr de 16 versuri, republicând poemul, numai cu 376 de versuri, în ediţia princeps, din decembrie 1883. Mai precis însă - modificările făcute de Maiorescu în ediţia din 1883, menţinute şi în celelalte ediţii ale sale, ce au urmat acesteia, sunt următoarele: marele critic suprimă strofa 3 (Ei numai doar durează-n vânt etc.), din cele 11 câte cuprind răspunsul Demiurgului, înlocuieşte versurile 3-4 din strofa 7 cu versurile “Tu eşti din forma cea dintâi, / Eşti vecinică minune”, şi apoi elimină strofele 8,9,10 - reducând, astfel, textul poemului de la 98 de strofe la 94 strofe.
Ediţia academică Perpessicius restabileşte, în spirit critic, textul iniţial, după cel din Almanah, considerând întregul ca un neegalat poem simfonic. Şi, astfel, în ediţiile curente ale Poeziilor lui Eminescu, apare când una când alta din cele două forme ale versiunii definitive - adică cu sau fără cele patru strofe.
Cât priveşte izvoarele posibile ale Luceafărului, adică cele ce stau la îndemâna cunoaşterii şi conştiinţei noastre imediate, acestea ar putea fi: în primul rând, firesc, adânca şi îndelungata frământare morală şi spirituală a lui Eminescu, amara lui experienţă de viaţă, proiectată pe fondul societăţii sau lumii în care trăia, ajutat de o covârşitoare inteligenţă şi de o memorie a lucrurilor, cu nimic mai puţin fenomenală, altfel spus, propria-i personalitate creatoare, condiţia lui de geniu; în al doilea când , folclorul naţional, cu grădinile lui paradisiace, încărcate de lumină şi balsam, cu fântânile-i purificate, de continuu debit, ce sevele-i şi fructele-i de aur, din care poetul şi-a nutrit întreaga sa creaţie literară. În al treilea rând, cu alte cuvinte un al treilea izvor al poemului eminescian, Luceafărul, este filozofia, îndeosebi cea a lui Schopenhauer, privind ilustrarea teoriei despre geniu.
Dar punctul de plecare al lui Eminescu în Luceafărul este - după propria-i mărturisire - basmul popular, muntenesc, “Fata în grădina de aur”, cunoscut poetului din culegerea folclorică a germanului Kunisch, alcătuită în urma unei călătorii pe care aceste o făcuse, în Ţările Române. Mărturisirea sau însemnarea lui Eminescu stă înscrisă pe fila 56 a Manuscrisului 2275 şi este reprodusă de Perpessicius în M. Eminescu - Opere, II, 1943, pag. 403.
“În descrierea unui voiaj în Ţările române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ, şi i-am dat acest înţeles alegoric.”
Basmul de la care pleacă poetul (Fata din grădina de aur) şi pe care îl prelucrează în versuri povesteşte despre o preafrumoasă fată de împărat, pe care tatăl său o ţinea închisă, spre a o feri de privirile muritorilor şi de ispitele lumii, într-un palat construit numai din marmură, aur, argint şi pietre scumpe, ce se afla într-o “vale stearpă”, unde stânci de pază înconjurau măreaţa adâncime. Palatul era păzit de un fioros balaur. Dar vestea despre frumuseţea fără de seamăn a fetei de împărat, care stătea aici închisă împreună “cu mai multe soaţe”, se răspândise repede în lume. Auzi despre aceasta şi un fiu de împărat, Florin, care, îndrăzneţ şi viteaz cum era, porni în căutarea fetei cu gândul de a-i cuceri inima şi o răpi. După multe peripeţii, el izbuteşte să ajungă la palatul preafrumoasei din grădina de aur şi să omoare balaurul.
În acest timp, fata, care stătea şi privea la fereastra palatului, este zărită de un zmeu ce călătorea prin apropiere. Atras de chipul ei fermecător, zmeul se îndrăgosti de fată şi se lăsă să cadă din înălţimile cerului în palat, luând chipul unui tânăr de o rară frumuseţe, care mărturisi fetei iubirea lui şi o rugă să-l urmeze în ţinuturile nemuririi. Fata însă refuză să-l urmeze, cerând să devină el muritor, ca orice alt pământean, dacă vrea să-l îndrăgească.
Modificat de [Mangalia]Cosmyn (acum 16 ani)
|
|
, marcheaza participarea sa afectiva la cele relatate, dar si dramatismul situatiei in care se afla ciobanasul.