|
profesor
Moderator
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 10
|
|
Complementele în GALR
Mă voi referi, în intervenţia mea, la situaţia unor complemente descrise în secţiunea
consacrată funcţiilor sintactice din volumul al doilea al lucrării prezentate aici, încercând să
justific de ce două bine cunoscute complemente, şi anume complementul direct şi
complementul indirect din precedenta Gramatică a Academiei şi din lucrările care au luat-o ca
model de descriere (inclusiv, fireşte, manualele şcolare), au devenit acum cinci. O „devenire”
mai spectaculoasă, la prima vedere, decât în gluma rimată despre „cei patru evanghelişti” care
„sunt trei: Luca şi Matei”! Gândindu-mă la cât de „nouă” pare această abordare a problemei
complementelor, mi-am amintit o remarcă a profesorului Iorgu Iordan; în Istoria lingvisticii
româneşti din 1978, Domnia Sa spunea, referindu-se la una dintre cele mai subtile minţi ale
lingvisticii româneşti şi universale, Eugeniu Coşeriu, următoarele: „Interesant, […] în
discuţiile despre originalitatea sau întâietatea unor anumite concepţii şi metode, este faptul că
acest iscoditor lingvist [Coşeriu] a descoperit (şi dovedit) destul de des că diverse «noutăţi»
ale lingvisticii moderne sunt cam… vechi, cronologic vorbind.” De aceea eu cred că în orice
lucrare, oricât de rebarbativ novatoare ar părea ea, este interesant de evidenţiat ceea ce este
„vechi”; iar în descrierile care vizează structura gramaticală a limbii române este necesar şi
onest să se sublinieze continuitatea dintre tradiţie şi inovaţie.
De ce, aşadar, complementul direct s-a scindat în două funcţii (poziţii) sintactice –
complementul direct şi complementul secundar –, iar complementul indirect în trei –
complementul indirect, complementul prepoziţional şi complementul posesiv? S-a schimbat
cumva structura gramaticală a limbii române într-atât, încât au „apărut” trei complemente noi?
Bineînţeles că răspunsul la ultima întrebare este categoric negativ. De fapt, existenţa celor
cinci subtipuri de complemente este consemnată şi în ediţia a II-a a Gramaticii Academiei.
Ceea ce s-a schimbat este modul de descriere a uneia şi aceleiaşi realităţi lingvistice, mai
precis, modul de delimitare a unor clase sintactic distincte.
În capitolul rezervat complementului direct în GA (ediţia a II-a a Grmaticii
Academiei), se arată că există câteva verbe tranzitive, numite uneori „dublu tranzitive”,
regente a două complemente, unul personal şi celălalt nonpersonal, de tipul a anunţa/a
întreba/a învăţa pe cineva ceva. Argumentul în virtutea căruia şi cel de-al doilea complement,
cel nonpersonal, este considerat tot complement direct este forma cazuală de acuzativ a
substantivului prin care se exprimă (formă omonimă, nota bene, cu cea de nominativ, la
substantive).
În ceea ce priveşte complementul indirect, acesta a reprezentat, în tradiţia gramaticii
româneşti, o clasă eterogenă, din care s-au desprins, în timp, complementul de agent,
elementul predicativ suplimentar şi diverse circumstanţiale. În GA, complementul indirect
îngloba, pe considerente preponderent semantice (valoarea de „atribuire” sau de „adresare” şi
alte nuanţe semantice subsumate acesteia), atât realizarea prin substantiv (sau substitute ale
sale) în cazul dativ neprepoziţional, cât şi realizarea prin prepoziţie + substantiv (sau
substitute ale sale), în cazul cerut de prepoziţie (acuzativul, în marea majoritate a situaţiilor),
precum şi realizarea prin forme neaccentuate (clitice) de dativ cu sens posesiv ale pronumelor
reflexive şi personale. Şi, de vreme ce erau acceptate verbe cu două complemente directe,
erau acceptate şi verbe cu două complemente indirecte (unul în dativ şi altul prepoziţional).
Cercerări ulterioare apariţiei GA au scos în evidenţă, în mod convingător, o serie de
caracteristici de natură sintactică prin care se deosebesc cele două tipuri de complemente
numite directe, precum şi cele trei tipuri de complemente numite indirecte. Argumentul
decisiv a rezultat din aplicarea „principiului unicităţii” – un principiu general acceptat în
teoria gramaticii, adus în discuţie şi în literatura românească de specialitate, încă din 1971,
într-un articol publicat de D.D. Draşoveanu în „Cercetări de lingvistică” de la Cluj, articol
intitulat O categorie sintactică – unicitatea. Conform acestui principiu, un verb nu poate
2
atribui complementelor sale decât o singură dată o anumită funcţie sintactică; altfel spus, întrun
enunţ nu pot apărea două complemente de acelaşi fel decât dacă sunt coordonate sau dacă
unul îl dublează pe celălalt, având acelaşi referent. Or, complementul direct personal şi cel
numit tot direct nonpersonal apar ca dependente de acelaşi verb fără a fi coordonate şi fără a fi
unul reluarea sau anticiparea celuilalt, de ex. L-am învăţat pe Ion un cântec., ceea ce
dovedeşte că reprezintă funcţii sintactice diferite. Este evident că cele două complemente nu
pot fi coordonate (un enunţ ca * L-am învăţat pe Ion sau un cântec. nu este posibil în limba
română , precum şi faptul că vocabulele Ion şi un cântec se referă la entităţi extralingvistice
profund diferite. În mod similar, apar în acelaşi enunţ (fără a fi coordonate şi fără ca unul să-l
dubleze pe celălalt) complementul indirect în dativ şi complementul pe care l-am numit
prepoziţional, de ex. Lui Ion nu-i pasă de nimic. sau I-am vorbit Mariei despre tine., precum
şi complementul indirect în dativ şi complementul tot în dativ pe care l-am numit posesiv, de
ex. Şi-a încredinţat cartea tiparului. sau Ţi-am trimis volumul de versuri unui editor dispus
să-l publice. Pentru detalii ale argumentării, în fiecare caz în parte, se poate consulta lucrarea
care se lansează acum.
Ar mai fi, cred, necesar de precizat un lucru, şi anume faptul că denumirile
complementelor la care m-am referit aici au caracter convenţional. Ceea ce se numeşte,
conform tradiţiei, complement direct nu se leagă, în multe dintre realizările sale, în mod
„direct” de verbul regent (ca în alte limbi romanice sau neromanice), ci prin intermediul fostei
prepoziţii, desemantizate, pe, în timp ce complementul numit indirect, în forma sa prototipică,
se leagă direct, dativul exprimându-se în română (spre deosebire de alte limbi) sintetic, prin
desinenţe. De asemenea, nu toate complementele care se exprimă prin grup prepoziţional fac
parte din clasa sintactică numită complement prepoziţional. De aceea, s-a încercat o
delimitare cât mai clară a fiecărui complement de poziţiile sintactice cu care ar putea fi
confundat, formal sau semantic.
În încheiere, îndrăznesc să-mi exprim speranţa că modelul de descriere pe care l-am
propus noi nu va fi receptat şi taxat drept o complicaţie inutilă, ci va fi apreciat ca un efort,
făcut cu perfectă bună-credinţă, de a oferi specialiştilor o reprezentare cât mai riguroasă şi
coerentă a structurii gramaticale a limbii române.
Marina Rădulescu Sala
|
|
