Varianta 78 Bacalaureat 2007

TEME
Forumul orei de limba si literatura romana

Lista Forumurilor Pe Tematici

TEME | Reguli | Inregistrare | Login

POZE TEME

Nu sunteti logat.

Nou pe simpatie:
Nebunatyka pe Simpatie.ro

Femeie
23 ani
Bucuresti
cauta Barbat
23 - 73 ani

TEME / VARIANTE SUBIECTE BACALAUREAT 2007 / Varianta 78 Bacalaureat 2007

Autor

Mesaj

Pagini: 1

Nedelcu
Administrator

Din: Craiova
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 738

_______________________________________
MEDITATII ONLINE LA LIMBA ROMANA
_______________________________________

BLOGUL PROFESORULUI DE LIMBA ROMANA

pus acum 17 ani

mestermare
Membru

Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 20

Varianta 78
Subiectul I (40 de puncte)
(Calistrat Hogaş, "Părintele Ghermănuţă

1. Antonime: "cotigită" # dreaptă; "moale" # tare; imens # limitat, mic; "răsfirat" # îngrămădit
2. În structura "Amurgul începuse a se ridica din adâncuri…", punctele de suspensie au rolul de marca o întrerupere în fluxul lecturii, iar ca efect stilistic, sugerează emoţia puternică în faţa măreţului tablou al înserării.
3. Câmpul semantic al naturii: “munţi”, “pârâu”, “sălcii”, “mesteacăni”
4. Valoare expresivă a două adjective din enunţul: "Un sunet prelung şi jalnic de aramă sunătoare". Adjectivele "prelung" şi "jalnic" au valoare artistică de epitet dublu şi compun o imagine auditivă ce creează o stare de tânguire.
5. “amurgul începuse a se ridica din adâncuri”- imagine vizualặ; “un sunet prelung şi jalnic de o aramặ sunătoare” -imagine auditivặ
6. Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul-personaj şi naraţiunea la persoana I.
7. Figuri de stil: “pulberea de lumină roşietică” - metaforă• ce sugerează farmecul amurgului, imaginea vizuală a soarelui la apus emană vrajă şi încântare; “departe, foarte departe” repetiţia adverbului de loc compune o imagine amplă a peisajului.
8. Folosirea frecventặ a imperfectului denotặ o acţiune începutặ şi neterminatặ, dar şi o stare incertặ, de nesiguranţă•.
9. Descrierea este principalul mod de expunere, care evidenţiază sentimentele de admiraţie şi încântare a naratorului-personaj pentru tabloul naturii în amurg, construit prin:
- imagini artistice: vizuale, auditive, motorii;
- prezenţa figurilor de stil: epitete, metafore, repetiţii
10. Textul citat se încadrează în stilul beletristic, deoarece, prin utilizarea imaginilor artistice şi a cuvintelor cu sens figurat se conturează• imagini plastice în sufletul şi conştiinţa cititorului. O altă calitate generală a stilului este corectitudinea, respectarea normelor literare ale limbii.

Subiectul al II -lea (20 de puncte)
Text argumentativ despre conştiinţa de sine: “Noi suntem ceea ce faptele noastre sunt” (T. Vianu – “Jurnal”)

În ceea ce priveşte citatul din “Jurnalul” lui Tudor Vianu referitor la conştiinţa de sine, pot spune că sunt întru totul de acord, deoarece în mod frecvent faptele vorbesc despre noi ş reprezintă totodată şi trăirile noastre exteriorizate.
Sunt de părere că orice reacţie, atitudine, mod de a ne purta se supun analizei şi comentariului celor din jur, fie dintr-un interes pentru persoana ta, fie ca banalitate a vieţii. În general, toate faptele trebuie să aibă o logică şi nimic ar trebuie să fie la voia întâmplării: subconştientul lucrează permanent.
Faptele spun multe despre noi, despre modul nostru de a fi, de a gândi. De exemplu, atunci când comportamentul cuiva este strident, zgomotos sau gesturile sunt indecente, se desprinde cu siguranţă lipsa unei educaţii solide ori, mai rău, incapacitatea acelei persoane de a ţine cont de normele etice impuse de societate. În susţinerea aceleaşi concepţii, libertate nu înseamnă să faci orice, fără să ai control şi conştienţă, întrucât poţi deranja multă lume din jur. De altfel, există o maximă de care fiecare ar trebui să ţină seama, mai ales aceia care confundă libertatea cu lipsa de civilizaţie: "Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi"..
În concluzie, noi toţi “suntem ceea ce faptele noastre sunt”, cum atât de convingător afirma Tudor Vianu.

Subiectul al III-lea (30 de puncte)

Prezentarea imaginarului poetic tradiţionalist într-o poezie studiată:
* "În grădina Ghetsemani" de Vasile Voiculescu
* "Aci sosi pe vremuri…" de Ion Pillat

Aci sosi pe vremuri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
. Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

"Aci sosi pe vremuri" face parte din volumul de poezii "Pe Arges in sus" (1923), alaturi de "Florica", "Trecutul viu", "Batranii". Sunt poeme pe tema elegiaca a timpului ce
se consuma in detrimentul fiintei umane, Ion Pillat, "pictor al atmosferei si al luminii" (Tudor Vianu), cautand in peisaj "arhitectura lui ascunsa", liniile profunde ale unei temporalitati ce conserva o lume patriarhala, fixata intr-o aura de eternitate. o9e884ob16vom
v Poet al expresiei concentrate, al condensarii semantice duse uneori, in "Poeme intr-un vers", la o extrema, dar pregnanta lapidaritate, in "Aci sosi pe vremuri" Ion Pillat foloseste distihul, mai usor de manevrat in amplele paralelisme, gradatii ascendente si descendente si efecte de contrapunct pe care le contine poezia. Cele doua secvente temporale, trecutul si prezentul, se intalnesc si se continua intr-o paleta imagistica infuzata in intreaga structura a textului poetic, organizata intr-o simetrie perfecta. Poezia contine 39 de versuri (18 distihuri si trei versuri solitare, unu reluat sub forma de laitmotiv), impartite egal pentru fiecare secventa temporala. Unirea celor doua laturi ale timpului se face prin toposul neschimbat al poeziei, "casa amintirii cu-obloane si pridvor", expresie a perpetuarii acelorasi gesturi si acte umane in spatiul memoriei, poezia fiind, cum spunea G. Calinescu, "simbolizare a uniformitatii in devenire". Perspectiva poetica este ea insasi adaptata schimbarilor de cadru, intre un plan al prezentului si rememorarea afectiva a aceleiasi povesti de dragoste in care numai protagonistii sunt altii. "Casa amintirii" este simbolul unui timp oprit, alunecand treptat in penumbra: "La casa amintirii cu-obloane si pridvor,/ Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.// Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De cand luptara-n codru si poteri, si haiduc.// in drumul lor spre zare imbatranira plopii." Spatiul poetic al trecutului se deschide brusc, cu o secventa narativa cu sensuri simbolice, plina de gratie si de efecte muzicale: "Aci sosi pe, vremuri bunica-mi Calyopi.// Nerabdator bunicul pandise de la scara/ Berlina leganata prin lanuri de secara.// Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina/ Sari, subtire,-o fata in larga crinolina." Poetul individualizeaza veacul ce trecuse, al nouasprezecelea, prin fapte de cultura caracteristice, prin lecturi din Lamartine, poezia "Le lac" ("Lacul"

, si din Ion Heliade-Radulescu ("un tanar Eliad"

, din "Sburatorul". Atmosfera erotica este tipic romantica, scenele de dragoste au loc "sub luna", campia este, prin efectul razelor argintii, "ca un lac", fiorii poeziei "Zburatorul" se conjuga cu fantasmele noptii, "cand deasupra casei ca umbre berze cad". Contrapunctic, atmosfera de basm este marcata de cadenta neiertatoare a timpului, simbolizat, ca in poezia lui Eminescu, de clopot, ca un semn al trecerii, al succesiunii momentelor vietii: "Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,/ De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat." Ei traiesc, cum insusi poetul spune, iluzia unei "eternitati de-o clipa", contrazisa de timpul neiertator: "Dar ei, in clipa asta simteau c-o sa ramana...// De mult e mort bunicul, bunica e batrana...".
Secventa a doua a poeziei parcurge aceeasi ritualitate a momentelor si a gesturilor existentiale. Mai intai, ca in incipitul poeziei, reflectia asupra trecerii timpului, usor mirata, ca o descoperire cu efecte de surpriza, sub semnul eminescianei cugetari "alte masti, aceeasi piesa": "Ce straniu lucru: vremea! - Deodata pe perete/ Te vezi aievea numai in stersele portrete.// Te recunosti in ele, dar nu si-n fata ta,/ Caci trupul tau te uita, dar tu nu-1 poti uita...". Apoi se reia intregul ritual al sosirii iubitei, cu gesturi si momente diafane, cu implicarea directa a eului liric, intregul tablou luand aspectul unei subiectivitati mai pronuntate: "Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu;/ Pe urmele berlinei trasura ta statu.// Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara./ Ca dansa tragi, in dreptul pridvorului, la scara.// Subtire, calci nisipul pe care ea sari./ Cu berzele
intr-insul amurgul se opri...".E acelasi moment si totusi altul, cu o noua sensibilitate poetica, pe alta treapta a existentei: "Si m-ai gasit, zambindu-mi, ca prea naiv eram/ Cand ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.// Iar cand in noapte campul fu lac intins sub luna,/ Si-am spus «Balada lunci» de Horia Furtuna,// M-ai ascultat pe ... ochi de ametist,/ Si ti-am parut
romantic si poate simbolist." Reveria romantica, a fiintei, indiferent de
momentele si modelele literare ale vremii, este intrerupta ia...... de sunetul de clopot, ca un glas
al eternului si al destinului, care incheie inca un ciclu existential: "Si cum sedeam... departe, un clopot a sunat/ - Acelasi clopot poate - in turnul vechi din sat...// De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat." Sonoritatea discreta a poeziei, data de ritmica studiata a versurilor si accentuata de sunetul de clopot, reiterat in punctele cheie ale desfasurarii textului, amplifica atmosfera de melancolie in care se inscrie intreaga poezie, creand un efect de continuitate temporala prin rotirea nesfarsita a generatiilor.

pus acum 17 ani

profesor
Moderator

Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 10

Capodopera a liricii romanesti, dupa cum o considera George Calinescu, poezia Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Arges in jos (1923) al lui Ion Pillat. Tema sa - timpul vazut ca trecere intrepatrunsa cu biografia umana si cu varstele efemere ale fiintei - confera strofelor de respiratie neoclasica (18 distihuri si trei versuri leitmotivice cu masura ampla, de 13 silabe) o tonalitate solemna, melancolica.
inca din titlu se contureaza relatia intre loc („aci"

si timp („pe vremuri"

. Spatiul este elementul stabil, sustras devenirii, din aceasta relatie. Adverbul „aici" desemneaza un topos ce isi subordoneaza dimensiunea temporala a unui prezent etern si, explicit, o alta, perspectivica, a identificarii fizice si sufletesti a fiintei cu spatiul pe care-1 resimte ca apropiat si a carui parte constitutiva este. Locul pe care „aci" il desemneaza este „casa amintirii" -structura in genitiv-dativ trimitand spre o casa devenita posesiune sufleteasca, proprietate aflata in stapanirea memoriei. Cel de-al doilea element, „vre¬murile", contine sugestia fulguratiei, a trecerii surprinse in clipa ei de gratie, eternizate insa in amintire. Daca locul, cu lanurile sale de secara, cu sirul eminescian de plopi, cu umbrele berzelor neschimbate in rotirea anotimpu¬rilor, pare acelasi, vremurile sunt mereu altele: un „atunci" al bunicii Caliopi, tanara subtiratica ce-si innobileaza iubirea cu reflexul romantic al poeziei epocii, Heliade si Lamartine, si un „acuma" al noului cuplu constituit in timpul modern al „trenurilor" si al distantei lucide, tandru-ironice, tutelate de versurile simboliste ale lui Francis Jammes si Horia Furtuna. s4o8914sp44fxd
„Casa" este punctul referential spre care converg timpurile, destinele umane, amintirile si care conserva in straturi de palimpsest urmele trecerii oamenilor vremelnici, fluctuatia starilor si a momentelor. Simbol al stator¬niciei si adapost al cuplului in expresia lui juvenil-familiala, casa e o axa cu functie sacra. in interiorul ei ocrotitor se petrec sosirile si plecarile, ea este oglinda in care se reflecta evenimentele ritualice ale vietii - nunta si moartea. „Obloanele", „pridvorul", „poarta", „hornul" ce „trage alene din ciubuc" fac din casa amintirii un univers cald si intim ce tine la distanta securizanta teroarea mortii, lasand sa se infuzeze doar dulcele ei presentiment melan¬colic. Tanara pereche de ieri sau de acum traieste, sub obladuirea caminului, efemeritatea clipei sarbatoresti a iubirii si a nuntii, recurente in sirul gene¬ratiilor, avand ca martor clopotul din „turnul vechi din sat". Ambivalenta sunetului lui - „de nunta sau de moarte" - nu anunta decat ca, in dialectica
misterioasa a vietii, cele doua evenimente sunt legate prin timpul-trecere. Aspirand prin iubire la eternitate, tanara pereche va ramane neschimbata doar „in stersele portrete" din galeria cu tablouri de familie de „pe perete". Ceea ce, paradoxal, se pastreaza viu sunt tocmai gesturile fulgurante: „Nerabdator, bunicul pandise de la scara / Berlina leganata prin lanuri de secara..." „...si din berlina / Sari subtire-o fata in larga crinolina"... „Privind cu ea sub luna... / Bunicul meu desigur i-a recitat..." „Ea-1 asculta tacuta..." Aceleasi gesturi, repetate de o noua pereche, sustin ideea identitatii existentelor, in ceea ce au ele sacramental: „...si vii acuma tu; / Pe urmele berlinei trasura ta statu. // Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara / Ca dansa tragi, in dreptul pridvorului, la scara. // Subtire, calci nisipul pe care ea sari / ...M-ai ascultat pe ganduri..."
Ideea ca marile momente ritualice ale vietii se constituie din gesturi simple sub care se ascund tainele sfinte ale vietii, timpului, iubirii si mortii este subliniata, in poem, printr-o enumerare de evocari nostalgice, menita sa redea fragmentelor temporale, perisabilului, dimensiunea completudinii. Varstele fiintei, momentele grave ale vietii, eterna rotire a anotimpurilor, vremurile vechi cu „poteri si haiduc" sau timpurile noii sensibilitati „sim¬boliste" sunt popasuri pe care timpul insusi le face in eterna lui devenire. in spatele formelor lui fluctuante se pot citi semnele imuabile, tiparele perene ale vietii si lumii.
Revendicata in egala masura de traditionalism si de modernism, poezia Aci sosi pe vremuri (ca si intreaga opera poetica) a lui Ion Pillat poate ilustra sincronizarea lirismului traditional cu sensibilitatea moderna. Pastrand din arealul primului interesul pentru natura bucolica, nostalgia timpurilor de altadata, cultul stramosilor (in ipostaza familiara), ea este modernista prin rafinamentul textual si prin dimensiunea profunzimii.

pus acum 17 ani

istet_foc
Membru

Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 28

ION PILLAT - Aci sosi pe vremuri

Tradiţionalismul este o orientare estetică din perioada interbelică ce a evoluat în paralel cu modernismul (teoretizat de Eugen Lovinescu) şi a fost teoretizat de Nichifor Crainic. Se caracterizează prin ataşament faţă de valorile trecutului, prin redescoperirea spaţiului rural şi a tradiţiilor. Deşi teoretic se vorbeşte despre două orientări în perioada interbelică, criticii literari vorbesc în ultimele decenii despre existenţa unui singur curent general extins între cele două războaie mondiale, respectiv modernismul. Când Nicolae Manolescu susţine că „tradiţionalismul e un stil, o formulă inventată de poeţii moderni ieşiţi adesea din şcoala simbolismului”, de fapt reia observaţiile lui Călinescu referitoare la dificultatea încadrării unor poeţi precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu în estetica tradiţionalistă, care nu poate fi susţinută decât la nivelul recuzitei, nu şi la cel ala viziunii poetice.

Didactic şi convenţional încadrat la orientarea tradiţionalistă din perioada interbelică, Ion Pillat este un iubitor de literatură, un rafinat cititor, format în universul livresc al bibliotecii familiei, dar şi autorul unei opere ce poate fi împărţită în 3 etape: cea parnasiano–simbolistă (vol. “Visări păgâne”, “Eternităţi de o clipă”), cea tradiţionalistă propriu–zisă (vol. “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”) şi cea clasicizantă (vol. “Poeme într-un vers”, „Scutul Minervei”). Dificultatea încadrării poetului la tradiţionalism este amintită şi de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Pillat având o sensibilitate şi o viziune specifice modernismului, în ciuda cadrului rural al poeziilor sale.

Poezia “Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul “Pe Argeş în sus” publicat în 1923.

Tema poemului este ciclicitatea existenţei şi scurgerea ireversibilă a timpului, ce provoacă eului liric un sentiment al rupturii fiinţei. Ion Pillat este creatorul pastelului spiritual/psihologic în sensul că el descrie spaţiul rural doar ca pe un fundal pe care proiectează criza lăuntrică provocată fie de trecerea timpului, fie faţă de înstrăinarea faţă de satul natal, argument că Ion Pillat este poet tradiţional doar prin recuzită şi modern prin viziune.

Titlul poemului sugerează întoarcerea spre trecut prin sintagma “pe vremuri”; de asemenea, în titlu mai remarcăm prezenţa deicticului “aci” (marcă a lirismului subiectiv) şi forma de perfect simplu a verbului, care desemnează o acţiune recent încheiată, ideea că revelaţia poetului este recent asumată.

Faţă de poeţi precum Lucian Blaga, care renunţă la rigorie prozodiei, poemul păstrează ritmul (iambic), rima (împerecheată

şi măsura (13 silabe) poeziei tradiţionaliste şi o structură clasică. Incipitul cuprinde primele 3 distihuri (6 versuri), în care regăsim indici spaţiali ai unui cadru rustic şi intim: “La casa amintirii/Cu obloane şi pridvor/ păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor”. Întoarcerea spre trecut se realizează prin prezenţa unor termeni ce compun câmpul semantic : amintire, poteri, haiduc, îmbătrâniră, pe vremuri. În opziţie cu timpul perceput la nivel individual, macrotimpul este unul încremenit, mitic, scurgându-se în alte dimensiuni. Corelat cu cel cosmic, timpul individual trezeşte un sentiment de nostalgie eului liric: “În drumul lor spre zare îmbătrăniră plopii”. Numai trecutul este văzut ca un timp al vitalităţii, idee sugerată prin aluzia la haiduci şi poteri.

Următoarele şapte distihuri compun secvenţa ce reconstituie scenariul erotic de altădată, ai cărui protagonişti sunt bunicii; prin recuzită (berlină, crinolină

şi prin aluziile culturale la cele două poeme romantice: “Le Lac” de Lamartine şi “Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu, ambii poeţi romantici, dar aparţinând unor spaţii culturale diferite, este sugerat trecutul.

Dincolo de elemntele de recuzită, se insistă asupra portretului bunicii, dominat de motivul ochilor „de peruzea”, simbol al privirii protectoare a femeii. Imaginea auditrivă sporeşte doza de ambiguitate a textului : „Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Ambivalenţa spaţiului sacru, care celebrează unirea celor doi, dar aminteşte şi de condiţai de muritor a individului, este compensată de etrenizarea clipei de dargoste : „dar ei în clipa asat simţeau c-o să rămână”.

Cea de-a treia secvenţă realizează legătura dintre scenariul erotic trecut şi cel prezent, exprimând drama trecerii timpului prin motivul fotografiei:”Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete /Te vezi aievea numai în ştersele portrete. /Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, /Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...” acest intermezzo dă o tonalitate gravă poemului, astfel încât pe fundalul acestui scenariu erotic este proiectată drama înstrăinării de timpul copilăriei, dar şi cea a efemerităţii fiinşei umane.

Scenariul erotic din prezent are alţi protagonişti: eul liric reia povestea de dragoste din trecut, într-un cadru al cărui fundal general este acelaşi, dar se elementele de recuzită se schimbă : Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:/Pe urmele berlinei trăsura ta stătu./Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară./Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.“ Aluziile livreşti nu mai ţin de estetica romantică, ci de cea simbolistă, contemoporană noului cuplu: poeme de Francis Jammes şi Balada lunei de Horia Furtună.

Epilogul cuprinde reluarea unei imagini auditive din secvenţa a doua, respectiv bătaia clopotului care păstrează o notă de ambiguitate, nunta semnificând consfiinţirea ritualului erotic, iar moartea asumarea condiţiei umane.

Caracteristicile limbajului poetic- rolul expresiv al nivelului lexico-semantic, morfosintactic :

La nivel lexical, poezia se remarcă prin prezenţa elementelor populare (aci, pridvor, obloane, a zăbreli, zăvor, ciubuc), cu rolul refacerii atmosferei tipice trecutului. La nivel morfologic, alternarea verbelor la timpuri trecute (perfect simplu şi imperfect, folosite cu rolul de a spori aura ireală a scenariului erotic din trecut, sau perfect compus, cu rolul de exprima asumarea de către eul liric a experienţei afective) cu cele la prezent accentuează ideea ciclicităţii existenţei.

Nivelul stilistic evidenţiază preferinţa pentru tropi (figuri semantice), ce se regăsesc în pasajele cu valoare de pastel: personificarea apare în primele distihuri: ”Păianjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor/ Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc...”, accentuând în mod paradoxal imaginea spaţiului abandonat şi sentimentul de melancolie provocat de îndepărtarea de un spaţiu intim al trecutului afectiv. Versul cu rezonanţă metaforică „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii” transferă asupra elementelor naturii durerea trecerii ireversibile a timpului. Indicii temporali ai înserării sunt accentuaţi prin comparaţie: „Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,/Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad... ”. O apariţie singulară o constituie exclamaţia retorică din secvenţa mediană, ce accentuează starea generică de melancolie a eului liric, provocată de constatarea efenmerităţii fiinţei umane: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”

Ambiguitatea ca trăsăstură modernistă a limbajului poetic se evidenţiază în repetiţia versurilor referitioare la bătaia clopotului, accentuând atmosfera textului. De asemenea, aluziile livreşti prin care se reconstituie prezentul şi trecutul reprezintă tot un procedeu revedicat de la estetica modernistă, vizând un cititor iniţiat.

Într-o epocă în care experienţele simboliste sau poezia blagiană ilustrau libertatea prozodică, „Aci sosi pe vremuri” respectă rigorile prozodice, fiind compusă din distihuri cu rimă împerecheată, ritm iambic şi mpăsură de 13 silabe.

Având aluzii la timpul trecut, realizând tabloul unui cadru rural şi conservând o structură clasică, poezia “Aci sosi pe vremuri” reflectă estetică tradiţionalistă; totuşi, prin accentele grave ale crizei trecerii timpului, prin tonalitatea gravă şi prin senrimentele de melancolie declanşate de înstrăinarea eului liric de spaţiul intim şi secutizant al trecutului, ea se revendică de asemenea de la estetica modernistă.

pus acum 17 ani

repetent_rau
Membru

Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 24

În grădina Ghetsemani

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Vasile Voiculescu

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.

Traditionalismul

In Gradina Ghetsemani –

De Vasile Voiculescu

Traditionalismul este o miscare literara, manifestata in perioada interbelica, a carei ideologie se cristalizeaza in jurul revistei “Gandirea”. Atitudinea traditionalista este mai veche in cultura noastra, iar ideologia cristalizata in perioada interbelica preia elemente din orientarile antebelice samanatorismul si poporanismul. Traditionalismul interbelic se constituie in opozitie cu modernismul lovinescian. Modernismul include, in sens larg, toate acele miscari artisitce, fundamentate sau nu ideologic, care exprima o ruptura de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Traditionalismul pretuieste si apara traditia, inteleasa ca o suma de valori expuse pericolului alterarii si degradarii. Spiritual critic nu este exclus din atitudinea traditioanlista, numai ca el este “intors”, de regula, impotriva tendintelor si valorilor moderne, ce aduc o eroziune si chiar o dezagregare a “vechiului”. De fapt, ambele atitudini, sic ea traditionalista sic ea moderna, isi trag o mare parte din substanta lor din lupta uneia impotriva alteia, cu exagerari si extremisme de ambele parti.
Specifice si definitorii pentru traditionalism sunt interesul si pasiunea pentru folclorul vazut ca un depozitar ideal al traditiilor unei comunitati. Traditionalismul romanesc nu face exceptie de la aceasta regula, completand-o insa cu idealizarea si conservarea in mit a trecutului national, mai ales a celui de factura rurala. Cel mai “intens” traditionalism l-a reprezentat insa, in cultura noastra, gandirismul, miscare literara (treptat politizata) dezvoltata in jurul revistei “Gandirea”. Revista are printer colaboratori nume de prestigiu: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Gib Mihaescu, Mateiu Caragiale, cuprinzand fenomenul literar in toate aspectele sale: poezie, proza, teatru, cronici. Dupa primii 10 ani, in care publicatia este deschisa spre formule cultivate in literature europeana (simbolism, expressionism), se orienteaza spre absolutizarea autohtonismului, ortodoxismului si primitivismului rural.
Gandirismul insista asupra specificulu religios, spre deosebire de orientarea traditionalista a lui Nicolae Iorga, care pune accentul pe specificul national in cultura romana.
Poezia publicata in paginile revistei a surprins particularitatile sufletului national prin valorificarea miturilor autohtone, a credintelor stravechi (Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu) sau a elogiat elementarul, teluricul, vigoarea existentei rurale (Aron Cotrus).
“In Gradina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu este o poezie de inspiratie religioasa, autorul fiind inclus de George Calinescu in gruparea “Ortodoxistii – Iconografia mistica. Doctrina miracolului”, alaturi de Nichifor Crainic.
In Gradina Ghetsemani, Iisus I s-a adresat lui Dumnezeu, implorandu-L sa-i dea taria morala “de-a bea paharul” intreg al amaraciunii si al suferintei. Ruga biblica rostita pe Muntele Maslinilor poate avea urmatoarele semnificatii religioase si morale: in sens crestin, dezvaluie lupta lui Iisus cu ispitele Diavolului si victoria sa asupra indoielii de sine; in sense tic, denota incercarea de a-I convinge pe ucenicii sai ca spiritual uman trebuie sa ramana neadormit si se cuvine sa vegheze asupra patimilor proprii; tristetea lui Iisus ca tradatorii Lui s-au aflat in imediata sa apropiere, chiar mancand dintr-un “blid” cu el; temerea si chiar regretful ca va indura suferinte atat de mari, pentru infruntarea carora cere Divinitatii said ea o tarie morala deosebita si sa-L despovareze de limitele specific omenesti; incercarea de a schimba firea umana prin rugaciune, asceza si prin credinta in Dumnezeu; fireasca parere de rau ca paraseste existenta terestra, pe ucenicii sai sip e oamenii carora le-a facut numai bine; supunerea deplina fata de hotararea Tatalui Ceresc, singurul care decide atat soarte Fiului Sau, cat si pe a muritorilor, soarta care trebuie sa ramana imuabila.
Termenul de “pahar” – folosit atat in Biblie, cat si in poemul voiculescian – trebuie inteles atat in sens spiritual, evocand momentul cand omul bea cupa amaraciunilor pe durata vietii sale, cat si in sens material, reflectand clipa expierii sale, in care Iisus – insetat – a baut otetul ce i-a curmat sirul suferintelor.
Poemul voiculescian evoca lupta Mantuitorului cu propria-I soarta si temerea Lui fireasca de a bea “paharul” suferintelor omenesti.
Compozitional, poezia este alcatuita din patru strofe cu caracter descriptiv. Primele trei strofe surprind planul subiectiv, starea sufleteasca a lui Iisus, iar ultima amplifica suferinta, care se rasfrange asupra planului exterior, al naturii.
Prima strofa reda impotrivirea Omului in fata destinului, intr-o formulare lapidara de incipit: “Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul…”. Verbele: “a lupta”, “nu primea”, “se-mpotrivea” exprima refuzul asumarii unui destin implacabil, in clipa de ezitare a Fiului lui Dumnezeu. Gestul ingenunchierii nu este al unui invins, ci al rugaciunii (invocarea divinitatii si asceza spirituala).
Strofele a doua si a treia constituie a doua secventa poetica, realizata in jurul metaforei – simbol, “grozava cupa”. Dramatismul este sugerat de valoarea de superlativ stilistic a epitetelor: “mana nendurata”, “grozava cupa”, iar rezistenta la ispitire (cale a purificarii spirituale), prin epitetele “sete uriasa”, “infama bautura”. Oximoronul releva interiorizarea, trecerea la o alta etapa a purificarii de patimi, de la lupta cu lumea, la lupta cu sinele. Versul “batandu-se cu moartea uitase de viata” concentreaza sensul luptei christice: moartea trupului – viata de apoi. Strofa a patra constituie ultima secventa poetica, proiectia suferintei interioare asupra cadrului natural. Se utilizeaza personificarea si hiperbola pentru descrierea elementelor decorului: “Deasupra, fara tihna, se framantau maslinii, / Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada…”.
Imaginea apocaliptica este sugerata prin sintagma “vraistea gradinii”. Ultimul vers, “Si uliii de seara dau roate dupa prada”, intareste sugestia mortii / imaginea, thanatosului prin: simbolul “uliii”, simbolistica temporala “de seara” si aceea a gestului “dau roate dupa prada”.
Conjunctia adversative “dar”, in strofele a-II-a si a-III-a sustine idea impotrivirii, a rezistentei la ispita. Prezenta unor regionalisme: “sterlici”, expresii populare: “pe branci”, “fara tihna” – intensifica dramatismul.
“In Gradina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu este o poezie de tip traditionalist prin inspiratia religioasa (poezie iconografica), coordonanta a spiritualitatii romanesti. La nivel formal, se observa conservarea prozodiei clasice.

pus acum 17 ani

profesorul
Membru

Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 13

Poezia "in gradina Ghetsimani", inclusa in volumul "Parga" (1921), exprima plenar traditionalismul crestin, ortodox si romanesc al lui Vasile Voiculescu. La el, misticismul crestin, fara de care poezia ramane doar "un soi de industrie", devine arta. Vasile Voiculescu, alaturi de Nae Ionescu, Nechifor Crainic si chiar de Petre Tutea, se identifica cu "organicismul ortodox": "M-am nascut, cred, un tip credincios, organic credincios si indraznesc sa spun credincios, chiar daca nu as fi religios". Poezia "in gradina Ghetsimani" este inspirata din pasajul din "Biblie" referitor la patimirea lui Hristos din Gradina Ghetsimani, de pe Muntele Maslinilor, unde si-a petrecut ultimele zile din viata, neinvins in credinta fata de oamenii care il tradasera. Aici Iisus afla, prin vocea Domnului, care ii este menirea sacrificiala. Imaginea rugaciunii din aceasta clipa astrala a omenirii este frecventa in picturile murale, surprinsa in cateva ipostaze de mare sugestivitate religioasa, fundamentale pentru credinta crestina: "Iisus pe ape", "Pregatiri pentru cina", "Cina cea de taina". in acest loc tainic, izolat, Fiul Domnului ia asupra sa toate pacatele lumii, schimband radical cursul istoriei si al credintei religioase. Tabloul este inclus in "Noul Testament", aratand patimile lui Iisus: "Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se si zicand: «Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti»... Si iarasi ducandu-se a doua oara, s-a rugat, zicand: «Parintele Meu, daca este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-1 beau, faca-se voia Ta...»" ("Matei", 26, 39). Numele de Ghetsimani vine din ebraica, Gat si Shemen, "gradina unde se presau maslinele". Se poate vorbi la Vasile Voiculescu de o voluptate in cautarea durerii, hiperbolizata, acumulata din nesfarsite rezerve, existente in oameni.
Punctul de inflexiune al istoriei, momentul de radicala schimbare este acela cand Hristos soarbe din paharul patimilor omenesti, amplificand gestul sau la dimensiuni general-umane; de aceea, el se afla sub o puternica apasare: "Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul.../ Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intr-una./ Curgeau sudori de sange pe chipu-i alb ca varul/ Si-amarnica-i strigare starnea in slavi furtuna." Metafora sudori de sange e o expresie a chinului neintrerupt al omenirii, a patimilor pe care trebuie sa le indure ca urmare a parasirii propriului Dumnezeu, este un extract din suferinta generalizata a fiintelor umane. Ca urmare, aceasta imensa concentrare de energii, venite de dincolo, de la Dumnezeu-Tatal, se convertesc la nivelul chtonic, pamantean, in tulburari ale tuturor elementelor naturii, in furtuni cumplite. Paharul lui Hristos devine, in simbolistica biblica, "paharul vietii" si "paharul mortii", Sfantul Potir, obiect al transcendentului, ajuns obiect sacru de seculara cautare. Imaginea chinului universal se zugraveste simbolic pe fata eristica, sunt acele sudori de sange, contrastand puternic cu albul fetei. Sangele lui Iisus Hristos din potirul uriasei suferinte devine mai tarziu subiect de legenda picaresca, motiv de cautare pentru Cavalerii Mesei Rotunde, prin el putandu-se dobandi nemurirea, sau pentru personajele romanului "Perceval sau Povestea Graalului", de Chretien de Troyes, care 1-a inspirat mai tarziu pe Wagner, in "Parsifal", piesa muzicala reprezentata in Bayreuth in 1882, insemnand lupta omului cu propria sa soarta. "Grozava cupa", simbolica, oferita de "o mana .nendurata", metafora a vointei divine, aduna toate relele din lume, convertite in lichid otravit, si o "sete uriasa", ca un secret tunel de absorbtie a fortelor negative, se deschide pentru a sorbi "infama bautura". Rezistenta a lui Hristos la tentatie sau la porunca, zbuciumul sau este perfect omenesc; el este Fiul Omului care, calauzit de forta dumnezeiasca, isi asuma sacrificiul suprem, pentru a schimba esenta lumii si pentru a elimina chinurile umane, do¬bandite dupa izgonirea din Paradis. Este cuprins in acelasi timp de indoiala, traind o drama autentic umana a propriei parasiri, episod relatat in "Biblie": pe crucea sacrificiala, de pe dealul Golgotei, Iisus cedeaza, se crede infrant, parasit de Dumnezeu, iesind la iveala natura sa duala, de Dumnezeu si de Fiu al Omului, cuvintele lui fiind, de altfel, edificatoare: "Eloi, eloi, lama sabahtani!"
Esenta bauturii simbolice reprezinta moartea de dinaintea invierii, Iisus fiind, prin sacrificiu, cel ce vesteste, "cu moartea pre moarte calcand", un alt inceput, zorii erei crestine, sens cuprins in ambiguitatea primului vers din strofa a treia: "in apa ei verzuie jucau sterlici de miere". Cuvantul "sterlici" sau "starlici", popular, desemneaza petele de culoare brun-rosii si apoi vinetii ce apar pe fetele oamenilor muribunzi. Sub "veninul groaznic" se afla insa "miere", aparenta intotdeauna avand un sens ascuns: destinul uman, si pus durerii, ascunde, in cele din urma, bucuria unui vesnic inceput. Sorbirea bauturii "infame" si regeneratoare in acelasi timp se face intr-o uitare de sine: "Dar falcile-nclestandu-si, cu ultima putere/ Batandu-se cu moartea, uitase de viata!"
Ca asupra lui Iisus vegheaza tot timpul o putere divina, "fara tihna", se vede din finalul poeziej: "Deasupra, fara tihna, se framantau maslinii,/ Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-1 mai vada.../ Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii/ Si uliii de seara dau roate dupa prada". Suferinta lui Iisus se transfera naturii din jur, cuprinsa de un freamat cosmic, ce prefigureaza noua geneza spirituala. Este o personificare si o panteizare, o sanctificare zbuciumata a intregii naturi: maslinii "se framantau", voiau "sa fuga din loc", pasari de prada "dau roata dupa prada", gradina este devastata, "vraiste", un paradis ce isi cauta necesara recompunere. Acum se alege din nou binele de rau. "Forta fara tihna" ce misca maslinii este insa un antipod al mortii, semnifica esenta lumii ce nu are inceput, ci se creeaza pe sine insasi din nimic. Si moartea este o constanta generala a lumii pamantesti, strajuind indeterminarea existentiala a omului, cauza a tuturor relelor. Omul, suferind de trufia de a determina Binele si Raul, dupa ce musca din marul infam al cunoasterii limitate, sfidand porunca celesta, doreste sa fie salvat, iar ajutorul vine din partea lui Hristos, Dumnezeul inomenit, intrupat in forma umana. Demonii malefici, incercand sa opreasca aceasta transformare, sunt personificati prin acei "ulii de seara", invartindu-se deasupra locului, pentru a se arunca asupra pradei, pentru a o supune destinului comun, cel ce presupune extinctia. De fapt, in inelul temporal ce strajuieste schimbarea, noua lume apare ca un punct de lumina in haos. Se stabileste o determinare ce se asteapta inca a fi infaptuita, caci motivul pentru care Iisus s-a jertfit nu a fost inteles pe deplin, nici realizat intocmai. Vantul si maslinii ce se framanta cu o forta nebanuita sunt tocmai reflectia acestei puteri inopozabile care se reflecta in planul uman-terestru, determinand, in eternitate, sensul istoriei. Iar jertfa eristica va fi mereu prezenta in lume, insemnand viitorul ce se lasa asteptat, pentru a aduce izbavirea fiintei umane de lanturile grele ale robiei carnii, ale trupului impur pamantesc.
Timpul ce se roteste in jurul lui Hristos, timpul divin, ce schimba destinele pentru totdeauna, este prestabilit sa modifice un univers prea linear, unde toate preceptele sunt realizate de un Dumnezeu ce asculta mai mult de monadele lui Leibniz, dupa care fiecare lucru are un scop. Ideea de cadru nocturn amplifica misterul evenimentului, determina o incriptare a sensurilor poeziei, iar verbele, la imperfect, accentueaza ideea de "caracter rapid al trecerii timpului", fiind prezente in toate cele patru catrene: "lupta", "primea", "curgeau", "starnea", "se cobora", "jucau", "pareau", "treceau", "dau".
Ca si in alte poezii, Vasile Voiculescu foloseste un limbaj arhaizant, capabil de a genera nota de vechime a unei epoci indepartate, neasteptat de moderna insa prin manifestari si prin consecinte, pentru ca epifania Dumnezeului Unic este reala, dar nu in planul temporal real, ci in acela al timpului sacru.

pus acum 17 ani

rasu_plansu
Membru

Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 26

Vasile Voiculescu – In gradina Ghetsemani
Semnificatia titlului
Volumul „Parga” (1921), din care face parte si poezia „In gradina Ghetsemani”, marcheaza afirmarea originalitatii liricii voiculescene si deschide seria volumelor cu registru tematic, religios, in care „sacralizarea nu este decat forma dintai a unui ceremonial cosmic” (Aurel Sasu): „Poeme cu ingeri” – 1927, „Destin” – 1933, „Urcus” – 1937.
Complexitatea problematicii, spiritualizarea imaginii – marcand descprinderea de traditionalismul samanatorist, ale carei influente sunt depistabile in maniera abordarii poeziei din primele volume („Poezii” – 1916, „Din tara zimbrului” – 1918) si innoirea expresiei sunt trasaturile esentiale ale acestui volum.
Daca in primele doua volume scenele si motivele biblice reprezentau, mai degraba, simple elemente decorative, in „Parga” acestea devin cutremuratoare alegorii ale framantarilor ce insotesc spiritul in „marele exil interior” (Al. Sasu). 52934gbg64fxk5d
Motivul central al poeziei „In gradina Ghetsemani”, anuntat inca din titlu, este acela al rugaciunii lui Isus in gradina Ghetsemani pe Muntele Maslinilor, din „Sfanta Evanghelie dupa Luca” (22, 40-46). Pastrand majoritatea detaliilor din textul biblic, Voiculescu resemnifica insa substanta motivului in functie de mesajul pe care isi propune sa-l transmita. Ideea poetica in-formeaza materia textului sacru, imbogatindu-i estetic finalitatea – imboldul catre transcederea limitelor. Textul poetic devine astfel un spatiu al comunicarilor esentiale. Lupta lui Isus cu propriu-i destin, mantuirea intregii firi prin preluarea tuturor pacatelor – crucificarea fiind suprema patimire -, ofera poetului imaginea perfecta in care va proiecta drama conditiei umane. Indoiala metafizica a psalmilor arghezieni, in care se releva un spirit ce vrea sa creada, nu se regaseste in lirica voiculesciana. Amplificarea ezitarii lui Isus in fata „infamei bauturi”, metafora a totalitatii pacatelor, are alta motivatie, una de ordin estetic. Cu car ispita renuntarii este mai mare, cu atat depasirea ei este mai impresionanta.
Titlul „In gradina Ghetsemani” subliniaza prin metafora „gradinii”, acest topos spiritual al ispitirii, care se cere si el mantuit. Elementele inerente gradinii – verdeata, racoare, imbietoare liniste – implica o ademenire catre o periculoasa odihna pentru cel pornit pe calea mantuirii. In aceasta gradina, Ghetsemani, pe muntele Maslinilor (maslinul – simbol al pacii), Isus isi indeamna ucenicii: „Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita” (Luca 22, 40). In pacea aparenta a gradinii ucenicii cad prada somnului, adormindu-si astfel si spiritul care s-ar fi „trezit” numai prin rugaciune. Isus ramane singur in „lupta cu soarta”. Este aici o sugestie a singuratatii care insoteste orice autentica experienta spirituala.
Ca adevarata pace, cea spirituala – care incununeaza cautarea – a fost confundata, o demonstreaza o alta metafora a textului poetic, „vraistea gradinii.
Tensiunea indusa de metafora din titlu, topos decupat cu intentii creatoare din episodul biblic, evolueaza gradat catre sugestia linistii extatice din final, rascumpararea prin sacrificiu. Gradina firii, devastata de spaima iminentei jertfe, sta intr-o mistica asteptare a tihnei, pentru ca numai jertfa impusa de „mana nendurata” ii ofera posibilitatea implinirii aspiratiei catre gradina originara in care stapaneste pacea primordiala. bx934g2564fxxk

Preliminarii

Poezie antologica din creatia lui Vasile Voiculescu, „In gradina Ghetsemani” apare in volumul „Parga” din 1921, al treilea in ordine cronologica, atestand maturitatea poetica a scriitorului si prefigurand tematic volumul urmator al „Poemelor cu ingeri”.
Punctul de plecare al inspiratiei poetice il constituie un eveniment apartinand mitologiei crestine, ritualizat anual in Saptamana Patimilor (a Invierii) si devenind, prin aceasta, foarte cunoscut. Este vorba despre rugaciunea lui Isus din gradina Ghetsemani, inaintea crucificarii. Evanghelia dupa Matei consemneaza toate cele trei momente ale rugaciunii: departandu-se putin de ucenici, Isus se roaga: „Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”. Dupa un timp, rugaciunea se repeta intr-o formula putin modificata, de doua ori: „Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta”. Dupa incheierea rugaciunilor a venit spre ucenicii sai zicandu-le sententios: „Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor” (Matei, 26, 36-46).
Se observa ca in cele trei invocatii ale lui Dumnezeu, sensul evolueaza de la incercarea de renuntare spre acceptarea a ceea ce ii era predestinat.
Intr-un volum de marturisiri, autorul recunoaste ca dintre toate lecturile sale, cea care l-a impresionat cel mai mult a fost „Biblia cu aspra ei grandoare, de drama jumatate pamanteana, jumatate divina” (V. Voiculescu, Confesiunea unui scriitor si medic, in Gandirea, anul XIV, oct.1935). Momentul rugaciunii din gradina Ghetsemani sintetizeaza elocvent acest lucru. Cunoasterea cvasiunanima a acestui eveniment permite autorului sa se limiteze in poezie doar asupra aspectului de „drama jumatate pamanteana, jumatate divina”, pastrand insa tiparul narativ impus de evenimentul biblic.

Organizarea textului

Repere teoretice. Luand in consideratie toate cele afirmate pana aici, putem considera aceasta poezie ipostazierea unei structuri baladice evidente. Pastrand trama (epica), balada retine doar punctul culminant al unei dezvoltari narative, adica starea de maxima tensiune generata de asteptarea, desfasurarea sau rezolvarea unui conflict. In functie de situarea temporala fata de eveniment, se pot distinge, teoretic, trei tipuri de structuri baladice. Primul tip prezinta starea „personajului” inainte de producerea evenimentului, ca tensiune a asteptarii (G. Cosbuc, Decebal catre popor). Al doilea tip reprezinta chiar evenimentul (G. Cosbuc, Pasa Hassan, sau Radu Stanca, Lamentatia Ioanei d’Arc pe rug). Al treilea tip prezinta starea de dupa eveniment, ca fapt implinit ireversibil (Stefan Augustin Doinas, Lucullus pe ruinele cetatii Amisus). Cel mai frecvent tip este cel de-al doilea, apropiindu-se de structura baladica „clasica”, in care evenimentul epic este mai dezvoltat; celelalte doua tipuri rarefiaza elementul epic, gravitand in zona celui liric, dobandind astfel mai mult un caracter de lamentatie sau oda. Poezia lui Vasile Voiculescu se incadreaza in primul tip baladesc, evenimentul asteptat fiind „rastignirea”, asumarea mortii umane de catre elementul divin.
Evenimentul. Caracterul narativ al textului este evident; frecventa verbelor (exprimand actiuni) – in numar de 24 – intr-un
text de patru catrene – sta marturie in acest sens. Dezvoltarea temei se face aici prin inserierea unor actiuni: „lupta”, „nu primea”, „se-mpotrivea”, „starnea”, „se cobora”, „nu voia s-o atinga” etc. De remarcat faptul ca miscarea epica se desfasoara pe doua planuri, care se interfereaza, fara a capata nici unul prioritate.
Unul este exterior, concretizat in gesturi si actiuni: „o mana nendurata, tinand grozava cupa,/ Se coboara-mbiindu-l si i-o ducea la gura…”. Al doilea plan pune in evidenta, in paralel, interioritatea, si se concretizeaza in atitudini: „o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa…/ dar nu voia s-atinga… simtea ca e dulceata…”. Textul se incheie insa fara o finalizare epica. Rastignirea lui Isus ramane in afara textului, pentru ca accentul se muta pe starea de tensiune de dinaintea acestui eveniment.
Asadar, latura narativa se estompeaza in favoarea unui principiu organizator si tine mai mult de domeniu liricului. Este vorba despre o structura binara, bazata pe opozitie si evidentiata clar de primul vers: „Isus lupta cu soarta”. Dintre cei doi termeni ai acestei opozitii, ultimul este factorul regent ce are caracter implacabil. Acesta este, la randul sau, structurat antitetic – pe de o parte „Paharul” contine „infama bautura” si „apa ei verzuie”, care produce o reactie de respingere, de pe alta parte, aceeasi apa, sub „veninul groaznic”, contine „sterlici de miere” si „dulceata” cu care Cineva il imbie. Atractia e la fel de puternica, precum e si respingerea „cupei”. Structura bifurcata a celui de-al doilea termen al opozitiei („venin”/ „dulceata”) determina o scindare si a structurii interioare unitare a primului, in atitudini contradictorii: tentatia acceptarii si incercarea de refuz a acestui „pahar” al sortii. In acelasi timp, aceasta dualitate a structurii evenimentului este echivalenta cu natura duala a personajului, a esentei sale divin-umane.
Personajul. „Personajul” central a poeziei nu are nici el statut epic. Este un personaj-idee, un personaj-simbol, inscriindu-se intr-o paradigma lirica. Simbol central al religiei crestine, Isus este deopotriva „fiul al omului” si „fiul al lui Dumnezeu”. Poezia evidentiaza tocmai aceasta dubla identitate a lui Isus, in momentul in care el trebuie sa accepte experienta mortii umane, pentru a-si pastra esenta divina. Din momentul de maxima tensiune , in care Isus trebuie sa accepte moartea ca fiu al Omului si sa-si asume toate chinurile ei. Desi isi cunoaste destinul, fiul Omului are un moment de slabiciune, de ezitare. De aici sfasierea launtrica intre spaima de moarte a omului si menirea sacra a divinului. E momentul de criza esentiala generata de o situatie limita. Redobandirea vietii vesnice, reintoarcerea la divin se pot realiza doar prin acceptarea traversarii mortii umane.
Lupta cu propriul destin, de fapt, cu sine insusi, este teribila. Spre deosebire de alte texte poetice, autorul nu ramane aici la nivelul unor concepte, caci imaginile concrete se incarca real fior existential: „Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intr-una./ Curgeau sudori de sange pe chipu-i alb ca varul”. In aceste momente Isus e „mai om” ca niciodata; e mai mult om decat Dumnezeu.
Decorul („cadrul”). Cadrul in care se desfasoara evenimentul nu are o functie indiciala, ci o functie amplificatoare a starii de tensiune poetica, o valoare semnificativa.
Temporal, momentul evenimentului este „seara”, sugerandu-se astfel un sfarsit
(al zilei, al vietii) si un inceput (al noptii, al mortii). E un moment de trecere de la lumina la intuneric, de la zi la noapte, sugestie a trecerii lui Isus de la o conditie la alta (uman-divin). Verbele sunt in majoritatea lor la imperfect, evidentiind durata (umana) nedeterminata, deci indelungata a suferintei.
Spatial, scenariul biblic situeaza momentul pe Muntele Maslinilor. Muntele e un loc sacru, simbol al aspiratiei spre inalt; mai aproape de cer, de divin. Intreaga natura inconjuratoare este aici o protectie in exterior a starii de maxima tensiune interioara; este expresia poetica a „vraistei” din sufletul lui Isus.
Gradina este un peisaj devastat ca si sufletul personajului; maslinii „se framanta” fara odihna si, in fata teribilului spectacol devenit insuportabil, „pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu-l mai vada”; ulii, care „dau roata dupa prada”, sunt si ei un semn prevestitor al mortii ce va urma.
Practic, intregul cadru e construit de ultima strofa si nu intamplator. Absenta rezolvarii epice a conflictului este inlocuita cu un final liric, incheind poezia in punctul ei cel mai inalt.
Semnificatii. Isus este un personaj exemplar, exprimand sensul fundamental al ideii de sacrificiu. Pentru ca Fiul Omului sa devina Fiul lui Dumnezeu, trebuie sa accepte traversarea mortii; opozitia „uman”/ „divin” trebuie anulata prin rastignire. Moartea in chinuri este pretul pentru accesul la viata (vesnica), adica la divin; astfel, opozitia devine identitate.
Concluzii: Lupta cu soarta, cu destinul, pe care chiar si lui Isus ii vine greu sa-l accepte si sa-l implineasca reliefeaza una din insusirile fundamentale ale conditiei umane. Nu numai mitologia sacra, ci si istoria cunoaste eroi care s-au supus destinului lor (istoric), renuntand la implinirea lor umana. Acceptarea destinului inseamna intelepciune de a nu te impotrivi lui, dar nu si infrangere si resemnare. Ideea este plastic exprimata de Vasile Voiculescu intr-una din poeziile sale (mai putin cunoscute): „Eu nu ma lupt cu soarta, nici nu-mi blestem destinul/ Calcand la pas pe urma clipitelor traite/ Astept sa se-mplineasca doar cele randuite,/ Si fara sa ma satur la gura duc veninul/ Lasand sa se-mplineasca in liniste destinul” (binele si raul).

pus acum 17 ani

Pagini: 1

Mergi la