|
catisor
Membru
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 63
|
|
Partea a III-a
Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului al XX-lea. Opera sa cuprinde numeroase povestiri, nuvele şi romane, temele esenţiale ale acestora fiind istoria, civilizaţia stră¬veche a satului românesc, condiţia umană şi frumuseţea inegalabilă a naturii.
Marele scriitor excelează nu numai prin arta povestirii sau prin lirismul descrierii, ci şi prin creionarea unor personaje memorabile. Unul dintre acestea este Niculăeş, personajul principal al povestirii Un om năcăjit, un copil de opt ani maturizat înainte de vreme, care, aşa cum reiese încă din titlul fragmentului, se comportă asemenea unui adult supărat şi împovărat de griji.
ÃŽn conturarea acestui personaj, autorul foloseşte diverse mijloace de caracterizare directă şi indirectă. Astfel, trăsăturile fizice ale copilului sunt prezentate prin caracterizare directă, realizată de către narator: era un copilaş palid şi mărunţel, de opt ani, cu păr buhos, fiind cel mai mic dintre copiii familiei {băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onişor). Tot direct, naratorul precizează că băieţelul purta o pălărioară veche, pleoştită ca o ciupercă şi nişte ciubote grele ale unui frate mai mare şi că avea ochi trişti, învăluiţi ca-ntr-o umbră cenuşie. Aceste precizări constituie, în acelaşi timp, şi mij¬loace de caracterizare indirectă, din elementele de vestimentaţie reieşind sărăcia unei familii în care se practică obiceiul ca fraţii cei mici să poarte îmbrăcămintea sau încălţămintea rămasă de la cei mai mari; de asemenea, epitetul ochi trişti prezintă trăsătura definitorie - tristeţea - a acestui copil maturizat mult prea devreme din cauza greutăţilor vieţii (moartea mamei, comportamentul brutal al tatălui care întruna blastămă şi suduie, implicarea sa în problemele gospodăriei).
Portretul moral al copilului se realizează indirect, în primul rând prin faptele, gesturile sau atitudinea sa faţă de rolul pe care îl are în familie sau faţă de persoanele cu care intră în relaţie. Ne dăm seama din fragmentul citat că Niculăeş, deşi are numai opt ani, are în cadrul familiei o sarcină bine determinată, aceea de a paşte oile, îndeplinită cu multă responsabilitate şi seriozitate, surprinzătoare şi aproape nepotrivite unui copil. Datorită grijii pe care le-o acordă, observăm că între cârdul de şase oi şi păstorul lor se stabileşte o anumită comuniune, acestea înţelegând „limbajul" şi gesturile băia¬tului {oile se opriră şi ele şi întoarseră capetele spre călăuzul lor). Apoi, el se dovedeşte foarte afectat de moartea oilor şi încearcă să se apere de învinovăţirea neexprimată direct de tatăl său {dar parcă eu ce-s vinovat?). Marea lui sensibilitate se dovedeşte atunci când îi explică adultului cu care dialoghează că cea mai dragă oiţă (cea pe care i-o lăsase mama dispărută a fost lovită şi ar putea să moară.
Felul de a vorbi al copilului, replicile lui, reprezintă un alt mijloc de caracterizare indirectă. La toate întrebările adultului, el dă răs¬punsuri cumpănite, exacte, serioase, răspunsuri din care reies marea lui îngrijorare şi responsabilitatea pe care şi-o asumă în purtarea oilor. înţelepciunea şi seriozitatea copilului se evidenţiază din tonul grav cu care răspunde întrebărilor: Sunt eu vrednic, da' acuma n-am ce purta, sunt supărat...; în primăvara asta ne-au tot căzut din oi; acu, azi, mi s-a întâmplat alta). Tristeţea sfâşietoare a copilului este trădată prin tremurul de lacrimi care-i apare în glas atunci când vorbeşte despre moartea mamei şi când conştientizează dureros că n-are cine mă spăla, n-are cine mă-ngriji, n-are cine-mi spune o vorbă bună.
ÃŽnsuşi adultul este pus în dificultate de seriozitatea (nebănuită a copilului care-1 determină să-şi schimbe atitudinea faţă de acesta. Observăm, de altfel, relaţia care se stabileşte între cele două perso¬naje: dacă, la început, naratorul-personaj i se adresează oarecum ironic şi admirativ cu apelativul măi flăcăule, după câteva replici îşi dă seama că acest apelativ este chiar potrivit copilului maturizat pre¬matur şi îi vorbeşte în continuare ca unui „om mare" (bre Niculăeş, devenind serios şi părtaş la suferinţa acestuia (zâmbetul meu pieri pe dată. Pe de altă parte, respectul lui Niculăeş faţă de străini este dovedit atât prin „cuminţenia" răspunsurilor, cât şi prin gestul de a se descoperi în momentul în care salută.
Am putea considera că şi numele personajului ar constitui un
mijloc de caracterizare indirectă, băiatul purtând numele unui sfânt protector al copiilor (Nicolae), sugerând că el însuşi are nevoie de protecţie. Diminutivarea lui ar putea fi interpretată ca o nevoie de alinare a unui copil prea serios şi prea trist sau ca pe o marcă a afec¬ţiunii pe care i-o arată naratorul.
Deşi în numai câteva rânduri, Mihail Sadoveanu realizează un personaj literar care impresionează prin profunzime, seriozitate şi sensibilitate - atribute întâlnite adesea la personajele-copii create de marele prozator (Lizuca din Dumbrava minunată.
Prin crearea acestui personaj, prin simplitatea şi solemnitatea limbajului, prin marea lecţie de viaţă care ni se oferă, remarcăm şi în această operă literară lirismul profund şi bogăţia expresivă care străbat întreaga creaţie sadoveniană.
|
|
