|
catisor
Membru
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 63
|
|
Partea aIII-a
Doina este o specie literară a genului liric, scrisă în versuri, specifică folclorului românesc, în care sunt exprimate variate sen¬timente: de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc., fiind însoţită de o melodie lentă, cu sunete alungite.
Poezia Doina, publicată de Vasile Alecsandri în volumul Poesii populare ale românilor, aparţine acestei specii deoarece exprimă sentimente de dragoste şi de admiraţie pentru cântecul doinei. Ca orice creaţie populară, doina are autor anonim, fiind expresia sensibilităţii colective. Poeţi precum Vasile Alecsandri au valorificat creaţiile populare fie prin culegerea şi publicarea acestora, fie folosindu-le ca sursă de inspiraţie pentru propriile opere.
Construcţia doinei are la bază caracteristici specifice creaţiilor folclorice: ritmul trohaic, legătura dintre om şi natură, formula de început sub forma unei exclamaţii, paralelismul sintactic. Doina este alcătuită din douăzeci de versuri, cu rimă împerecheată, mă¬sura de 7-8 silabe şi ritmul trohaic.
Simetria compoziţională este dată de paralelismul sintactic din primele şi din ultimele patru versuri ale textului. Tema poeziei o constituie legătura profundă dintre fiinţa umană şi cântecul doinei care îl însoţeşte pe omul din popor în toate anotimpurile.
Formula de început a doinei cuprinde procedeul paralelismului sintactic - a unei repetiţii mai ample -, în care substantivul doină în cazul vocativ este repetat de patru ori în primul şi al treilea vers, fiind urmat de două metafore sugestive: cântic dulce şi viers cu foc. Versul al doilea şi al patrulea: Când te-aud, nu m-aş mai duce! şi Când răsuni, eu stau în loc! completează paralelismul sintactic din formula de introducere prin evidenţierea farmecului acestui cântec asupra eului liric. Subiectivitatea trăirilor şi a sen¬timentelor este dovedită de folosirea formelor verbale la persoana I singular. Formele pronumelui la persoana a II-a singular conferă textului un caracter de monolog liric adresat doinei, ca un cântec ce domina viaţa creatorului popular. Folosirea verbelor la modul indicativ, timpul prezent sugerează caracterul general uman al sentimentelor exprimate.
Următoarele douăsprezece versuri surprind rolul doinei în via¬ţa eului liric în toate cele patru anotimpuri.
Primăvara, doina exprimă sentimente de bucurie şi de dragoste datorită faptului că omul poate să se alăture cântecului păsărilor şi freamătului vântului şi al florilor: Bate vânt de primăvară,/ Eu cânt doina pe afară,/ De mă-ngân cu florile/ Şi privighetorile.
Iarna, doina devine expresia sentimentelor de tristeţe şi de me¬lancolie, datorită faptului că omul se izolează în casă: Vine iarna viscoloasă/ Eu cânt doina-nchis în casă,/ De-mi mai mângâi zile¬le, /Zilele şi nopţile.
ÃŽntreaga vară, doina exprimă bucuria de a munci şi de a trăi în mijlocul naturii: Frunza-n codru cât învie/Doina cânt de voinicie.
Venirea toamnei aduce cu sine schimbarea sentimentelor ex¬primate de doină, jalea şi tristeţea cauzate de pregătirea naturii pentru somnul de iarnă: Cade frunza gios, în vale,/ Eu cânt doina cea de jale.
Finalul doinei cuprinde patru versuri sub forma unui parale¬lism sintactic, subliniind locul doinei în viaţa creatorului anonim: Doina zic, doina suspin/ Tot cu doina mă mai ţin./ Doina cânt, doina şoptesc,/ Tot cu doina vieţuiesc./ Verbele zic, suspin, cânt, şoptesc exprimă modurile diferite în care doina poate fi rostită, în funcţie de sentimentele transmise.
Doina este nelipsită din viaţa creatorului popular, exprimând, în funcţie de anotimp, sentimente diferite: de dragoste, de melan¬colie, de bucurie de a trăi şi de a munci, de jale şi de tristeţe.
Poezia Doina exprimă legătura profundă dintre fiinţa umană şi natură, sugerând faptul că armonia cântecului doinei este o formă de expresie a celor mai diverse stări şi sentimente umane.
21.6KB
|
|
