|
catisor
Membru
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 63
|
|
Partea aIII-a
Poezia Curcubeul, scrisă de Dimitrie Anghel, aparţine genului liric, deoarece autorul îşi exprimă, prin vocea eului liric, stări, idei şi sentimente provocate de contemplarea curcubeului.
Caracterul liric al textului este subliniat şi prin structurarea în strofe, valorificând astfel muzicalitatea limbajului, obţinută prin rima încrucişată, măsura de opt-nouă silabe şi ritmul iambic.
Modul de expunere predominant este descrierea, realizată prin folosirea imaginilor artistice şi a figurilor de stil.
Poezia este alcătuită din patru strofe, sub forma unui monolog liric adresat fiinţei iubite. Alternanţa persoanei I (casa mea: Să mă avânt: îmi vine) cu persoana a II-a (pân-la a ta: până la ţine; nu te-aştepţi) la unele verbe şi pronume sau adjective pronominale ilustrează tocmai capacitatea imaginaţiei poetice de a exprima idei, stări şi sentimente pe care să le eternizeze sub forma unei poezii.
Descrierea este realizată printr-o succesiune de imagini vizuale şi dinamice care surprind stările fiinţei poetice. Elementele deco¬rului conturat în poezie aparţin atât planului cosmic (curcubeu, nori, tăriile cereşti), cât şi celui terestru (casa, munte).
ÃŽn decorul montan, ochiul poetului este impresionat de schim¬barea luminii: Ce schimbătoare e la munte/ Lumina. Perspectiva asupra peisajului este astfel influenţată de apariţia subită a curcu¬beului: ...cât ai scapără,/ Un curcubeu a-ntins o punte/ Din casa mea pân-la a ta. Imaginea vizuală, panoramică, a curcubeului care brăzdează cerul este urmată de imagini dinamice, care surprind forţa imaginaţiei poetice şi a fiinţei îndrăgostite, capabile să urce tăriile cereşti. Asemenea unui zeu, cu fruntea de lumini brăzdată, imagi¬naţia poetului străbate distanţele pentru a ajunge la casa fiinţei dragi şi pentru a bate cu degetul în fereastră. Peisajul luminos, dominat de imaginea curcubeului, dispare însă la apariţia norilor care au tras perdeaua către munte, provocând astfel dărâmarea frumoasei punţi care înflăcărase imaginaţia şi sentimentele eului poetic.
Apariţia curcubeului şi lumina acestuia trezesc în imaginaţia poetică dorinţa de reducere a distanţei spaţiale dintre el şi fiinţa iubită, puntea de lumină fiind o metaforă care sugerează posibila legătură din casa mea pân-la a ta. Starea de îndrăgostit şi dorinţa de a fi aproape de iubita lui devin mai puternice sub impulsul gândului de a se avânta pe această punte de culori. Entuziasmul iniţial al imaginaţiei poetice Ş-un gând, un gând nebun îmi vine! este evi¬denţiat prin epitetul asociat gândului poetic (gând nebun), dar şi prin semnul exclamării de la sfârşitul acestui vers, sugerând capacitatea de a imagina şi de a construi lumi posibile, pornind de la simple circumstanţe din realitate. Punctele de suspensie de la sfârşitul stro¬fei a treia şi conjuncţia (adversativă dar marchează ieşirea din planul imaginaţiei şi coborârea în realitate, deoarece frumoasa punte a curcubeului este dărâmată de nori. Personificarea din versurile ş-acuma norii/ Au tras perdeaua către munte surprinde legătura dintre imaginaţia poetică şi lumina curcubeului, apariţia norilor dărâmând gândul nebun al încercării eului poetic de a depăşi limi¬tele realului prin forţa imaginaţiei. Exclamaţia finală Nebuni sunt, Doamne, visătorii! accentuează tocmai revenirea la realitate. Eul poetic trăieşte stări sufleteşti marcate de dor, visare, melancolie, dar şi de dezamăgire, pendulând între realitate şi imaginaţie.
Timpul şi modul verbelor folosite în text evidenţiază stările eului liric, care oscilează între realitate şi vis/ imaginaţie. Verbele la modul indicativ, timpul trecut, perfect compus, din versurile: Un curcubeu a-ntins o punte; ...frumoasa punte/ S-a dărâmat; Au tras perdeaua către munte exprimă legătura realizată de gândul şi de ochiul poetic între peisajul cosmic şi trăirile sale interioare. Verbele la modul indicativ, timpul prezent, apar în versurile în care sunt exprimate concluzii cu valoare de adevăr general: Ce schimbătoare e la munte/ Lumina; Nebuni sunt. Doamne, visătorii! sau în care este surprinsă legătura dintre realitate (apariţia curcubeului) şi dorinţa eului poetic: Ş-un gând, un gând nebun (îmi) vine!. Modul conjunctiv al verbelor evidenţiază planul imaginaţiei şi al dorinţei: Să mă avânt până la tine; Să urc tăriile cereşti; Să-ţi baţ cu degetu-n fereşti...; Dar când să urc...
Poezia Curcubeul, scrisă de Dimitrie Anghel, are ca temă, aşa cum arată şi titlul acesteia, natura, apariţia curcubeului pe cer, care provoacă o stare de visare pentru eul poetic. Imaginea curcubeului devine proiecţia dorinţei de iubire şi de întâlnire cu fiinţa dragă. Curcubeul este, în acelaşi timp, şi motiv de meditaţie asupra fragili¬tăţii imaginaţiei şi a condiţiei poetului, ca fiinţă care oscilează între realitate şi vis.
Lectura acestei poezii mi-a creat o stare de visare şi de melan¬colie, o nouă perspectivă asupra curcubeului şi a imaginaţiei poetice.
Curcubeul nu este numai un fenomen natural interesant, ci şi o punte care poate micşora distanţa dintre fiinţele care se iubesc. Pentru un poet, curcubeul devine expresia forţei de a imagina şi de a crea lumi posibile.
Aşadar, poetul şi imaginaţia poetică creează perspective inedite asupra lumii înconjurătoare, invitând cititorul să aibă un ochi mai atent şi mai plin de imaginaţie atunci când priveşte lumea din jurul său.
21.6KB
|
|
)
