|
catisor
Membru
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 63
|
|
III.
Poezia Cărăbuşul de aramă, scrisă de Lucian Blaga, aparţine genului liric, deoarece gândurile, ideile şi sentimentele poetului sunt exprimate în mod direct. Vocea autorului în text este repre¬zentată de eul liric. Acesta are, la nivelul textului, mai multe mărci lexico-gramaticale; limbajul este expresiv, cu multe figuri de stil şi imagini artistice, prin intermediul cărora eul liric îşi exprimă sentimentele şi trăirile provocate de contemplarea unui cărăbuş vara. Caracterul liric al textului este evidenţiat şi prin structurarea acestuia în mai multe catrene. Este valorificată astfel muzica¬litatea limbajului realizată prin elementele de prozodie: rima imperfectă, măsura de 8 silabe şi ritmul trohaic.
Vocea eului liric se remarcă prin verbe şi pronume la per¬soana I, plural (să-l luăm în seamă, să ne ducă fericirea). Apare şi pronumele personal, la persoana a II-a singular (ţi), ceea ce presupune implicarea cititorului. De asemenea, prezenţa eului liric este evidenţiată prin interogaţii retorice (Mişcă? Stă să-nchege gânduri?/ Se destinde? Se descalţă?), care accentuează dorinţa eului poetic de a pătrunde tainele lumii din jur.
Limbajul este sugestiv, existând figuri de stil şi imagini artis¬tice, prin intermediul cărora eul poetic îşi exprimă gândurile, senti¬mentele şi trăirile. Astfel, metaforele, comparaţia, personificările şi interogaţiile retorice conturează un tablou de natură fermecător, având ca temă contemplarea unui cărăbuş vara. Focalizarea atenţiei pe imaginea acestei gâze este dezvăluită încă din titlu: Cărăbuşul de aramă. Epitetul metaforic (de aramă surprinde, în special, culoarea castanie/ roşiatică a gâzei care-şi începe alergătura prin lume în luna mai şi nu oboseşte până spre mijlocul verii.
Prin intermediul descrierii, se fixează decorul torid al verii. Imaginile artistice vizuale, dinamice şi auditive, aparţinând atât planului terestru, cât şi planului cosmic, reliefează atmosfera speci¬fică acestui anotimp. încă din primul vers, se creează o imagine vizuală (belşugul de verdeaţa) care dezvăluie cromatica veselă, şi optimistă a naturii. Oarecum, în contrast cu aceasta, metafora tur¬nătoria verii pune în lumină canicula specifică momentului. Apari¬ţia bruscă a cărăbuşului de aramă şi locuţiunea verbală la persoana I, plural (să-l luăm în seamă aduce o notă de umor în descrierea peisajului şi dezvăluie simpatia cu care este privită această gâză.
Comparaţia din debutul strofei a doua şi personificările reali¬zate prin verbele a se avânta şi a arăta conturează, în aceeaşi tonalitate optimistă, o imagine auditivă prin care mica gâză apare asemenea unui copil ce se luptă pentru a ieşi în evidenţă. Perspec¬tiva de realizare a tabloului se lărgeşte, atenţia eului contemplativ fiind atrasă de alte vieţuitoare mărunte. Hiperbola din versurile Susur mare de lăcuste/ şi de gâze fără număr creionează o imagine auditivă surprinzând freamătul zilelor calde de vară. Persoana a II-a singular (s-a oprit pe caldu-ţi umăr) are rolul de a implica în mod neaşteptat cititorul şi de a încerca să atragă simpatia acestuia faţă de ambiţioasa făptură.
Interogaţiile retorice din următoarea strofă (Mişcă? Stă să-nchege gânduri?/ Se destinde? Se descalţă?), personificarea realizată printr-un verb la modul condiţional-optativ, căruia i se alătură adverbul parcă (parc-ar şti) aduc în prim plan dorinţa eului poetic de cunoaştere, de pătrundere a tainelor lumii din jur. Cărăbuşul, prin zborul lui, materializează aspiraţia spre înălţime, tentaţia fiinţei de a atinge un ideal.
Mişcarea ascendentă este accentuată în ultimul catren prin situarea imaginilor artistice în plănui cosmic. Apar, în această strofă, definiţii metaforice care fixează, pe de o parte, cadrul tem¬poral şi atmosfera caracteristică acestuia {stăpânul iulie, cuptorul - astru), iar, pe de altă parte, reliefează ideea de chemare spre absolut. Linia de pauză din cadrul definiţiei metaforice {cuptorul - astru) intensifică nu numai imaginea momentului descris, ci şi dimensiunea spirituală spre care fiinţa omenească tinde permanent.
Ultimele două versuri dezvăluie dorinţa intensă de înălţare spirituală, exprimată nu doar în nume propriu, ci în numele unei colectivităţi, prin persoana I, plural {să ne_ ducă fericirea/ spre uitare în albastru). Albastrul apare ca un simbol al purităţii, al absolutului, în care fiinţa, departe de lumea reală, îşi găseşte pacea interioară.
Lectura textului mi-a provocat o stare de admiraţie faţă de cărăbuşul de aramă care este un simbol al tendinţei fiinţei spre infinit. Această idee este susţinută în primul rând de verbele prin care se realizează personificările, verbe care surprind mişcarea ascendentă a făpturii de mai (vin, se avântă, să arate etc.). în plus, eul poetic, urmărindu-1, trăieşte o stare interogativă, în încercarea de a prinde tainele lumii din jur. Treptat, se simte cucerit de o bucurie misterioasă care trebuie redată în cuvinte. Astfel, zborul, ca simbol al atingerii unui ideal, este accentuat în ultima strofa, prin imaginea dinamică ascendentă şi prin simbolistica albastrului. Aşa¬dar, mesajul poeziei este unul optimist: în armonie cu lumea în¬conjurătoare, să ne lăsăm invadaţi de bucurie, să ne înălţăm spiri¬tual, uitând de griji.
3KB
|
|
