|
catisor
Membru
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 63
|
|
II.
Priveam oraşul de la fereastra camerei mele aşezate la al şaptelea etaj al unui bloc cenuşiu dintr-un cartier construit la marginea oraşului. Eram fascinat/ă de jarul asfinţitului ce învăluia tot văzduhul într-o lumină roşiatică, aşteptam ca şi puţinii trecători care se mişcau obosiţi înspre casă să-şi ridice măcar o clipă privirea, să vadă şi altceva decât cenuşiul trotuarelor dintr-un oraş ce părea pustiu într-un moment în care concediul şi interminabila vacanţă de vară îi alungase pe cei mai mulţi spre locuri mult mai atrăgătoare.
În timp ce prin mintea mea treceau aceste gânduri, am observat cum cartierul meu gri devine deodată şi mai întunecat, iar când mi-am înălţat privirea, am înţeles: văpaia asfin¬ţitului era ameninţată parcă de o întreagă oştire de balauri furioşi, care îmi aminteau de poveştile citite la grădiniţă.
Vrând să-mi îndreptăţească temerile, norii-balauri şi-au chemat în ajutor vântul pu¬ternic; tot e bună la ceva şi ploaia ce se apropie - mi-am zis - uite, măcar oamenii au mai prins puţină viaţă, se uită spre cer, se îndreaptă mai grăbiţi spre casă, iar eu mă bucur că se mai risipeşte monotonia zilei de vară.
Norii se apropie, devenind tot mai mari şi mai negri, iar soarele e tot mai mic şi mai palid. Gata, l-au acoperit! Fulgerele, urmate de tunete, se rostogolesc ameninţător spre pă¬mânt, despicând văzduhul. Vântul îşi adunase parcă toate puterile spre a învinge încreme¬nirea cerului şi a pământului: norii se îngrămădesc spre orăşelul meu, vântul spulberă praful adunat pe străzi, înalţă şi răsuceşte în văzduh hârtii aruncate la întâmplare, puţinii pomi sădiţi cândva în spaţiul pe care orăşenii îl numesc „verde" îşi frâng neputincioşi crengile. Nu, nu e o ploaie liniştită, e o furtună înspăimântătoare, nimic nu se mai vede prin şu¬voaiele de apă ce curg din cerul furios. Şi uite, bătrânul nostru mesteacăn, sădit cu mulţi ani în urmă, se clatină speriat sub rafalele de vânt şi de ploaie, iar în locul străzii a apărut un râu învolburat! Mi-e teamă...
Dar teama mea se risipeşte curând. Fulgerele se văd tot mai departe, tunetele se aud tot mai slab, iar soarele îmi trimite un zâmbet din lumina asfinţitului. A dispărut şi râul cel învolburat, iar cartierul meu nu mai pare la fel de trist ca înaintea furtunii.
Hmmmmm...nush cum este.... 
III.
Aparţin genului liric creaţiile literare în care se exprimă în mod direct idei, gânduri, sentimente. „Vocea" care comunică prin inter¬mediul imaginilor artistice gândurile şi sentimentele este eul liric, ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt: limbajul expresiv, frecvenţa verbelor şi a pronumelor de persoana I şi a II-a singular şi plural, punctuaţia expresivă etc. O trăsătură a textului liric este şi structura specifică: este scris de regulă în versuri grupate în strofe, iar expresi¬vitatea îi este sporită de muzicalitatea realizată prin rimă, ritm şi măsură.
Poezia Minune, scrisă de Ana Blandiana, aparţine genului liric, deoarece exprimă în mod direct gânduri şi sentimente, este prezent eul liric, prin mărcile lui lexico-gramaticale.
Textul este alcătuit din două secvenţe: prima cuprinde un număr de 12 versuri cu măsură inegală (13, 10, 11, 8 silabe), iar cea de-a doua este alcătuită din patru versuri care concentrează mesajul. Muzicalitatea e realizată prin rima imperfectă şi prin alternarea ver¬surilor lungi cu cele scurte.
Construit sub forma unui monolog liric adresat, textul are ca temă importanţa fericirii în viaţa noastră, relaţia dintre fericire şi frumuseţe.
Aşa cum reiese chiar din titlu, fericirea are o putere magică asu¬pra fiinţei, dăruindu-i frumuseţe, iar întristarea conduce la risipirea magiei: e destul să te întristezi numai un pic/ ca să nu mai rămână din toată frumuseţea nimic.
Mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric în text sunt uşor de identificat încă din primul vers, prin confesiunea realizată la persoana I singular şi prin numirea sentimentului capabil să producă minunea: Uneori, când sunt fericită într-adevăr.
Adverbul într-adevăr care însoţeşte adjectivul fericită pune în evidenţă nevoia de a crede în fericire, de a te simţi cu adevărat fericit, pentru a fi înzestrat cu frumuseţe. Asocierea verbului simt cu adverbul poate şi cu verbul mi se pare - aşezate în paranteză - ac¬centuează ideea importanţei pe care o are felul în care percepem noi înşine propria imagine.
Ideea miracolului generat de conştientizarea fericirii e pusă în lumină în versurile următoare, fiinţa care trăieşte acest sentiment simţindu-şi chipul împodobit de florile crescute în vârful fiecărui fir de păr.
Adjectivul la gradul superlativ absolut din versul Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă accentuează ideea că fiinţa este aşa cum simte ea însăşi, că felul în care o percep ceilalţi îşi pierde importanţa, iar îndoiala sugerată de verbul mi se pare e înlocuită de certitudinea exprimată prin verbul ştiu.
Sentimentul fericirii adevărate creează în acelaşi timp impresia de unicitate, fiinţa umană devenind conştientă de puterea pe care o presupune încrederea în sine; această idee este exprimată prin adjec¬tivul împărătească, folosit în text cu valoare de epitet: Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă/ Cu podoaba aceea împărătească.
Versurile următoare evidenţiază însă fragilitatea fericirii şi nevo¬ia acut resimţită de avea grijă ca starea sufletească ce a produs miracolul să nu se risipească: verbul nu-ndrăznesc şi substantivul teamă ilustrează această idee. Sunt sugestive teama de confruntare cu oglinda reală şi nevoia de a ne privi în oglinda propriei noastre fiinţe, orice „mişcare" a frunţii - a gândului nostru - putând face ca podoaba aceea împărătească să dispară, ca florile să se ofilească: Dar nu-ndrăznesc să mişc fruntea prea tare,/ De teamă să nu se ofilească/ Şi nici să mă privesc în oglindă/ De teamă să nu se des¬prindă.
Adevăratul duşman al frumuseţii rămâne însă tristeţea: oricât de neînsemnată ar fi, tristeţea e capabilă să risipească orice urmă de frumuseţe: Şi mai ales, e destul să mă întristez numai un pic/ Ca să nu mai rămână din toată frumuseţea nimic.
Dacă prima parte a textului e construită sub forma unei confe¬siuni, în partea a doua se remarcă implicarea cititorului prin alter¬narea persoanei I singular cu persoana a II-a plural; experienţa subiectivă e împărtăşită pentru ca şi ceilalţi să poată trăi miracolul descoperirii de sine, devenind frumoşi prin încercarea de a fi fericiţi. Simplitatea cu care s-ar putea săvârşi minunea e redată şi de struc¬tura strofei în patru versuri cu măsură inegală, cuprinsă între 13 şi 3 silabe: Eu cred că puteţi încerca şi voi, binişor/ E uşor./ Nu trebuie decât să fiţi/ Foarte fericiţi.
Sub aspectul frecvenţei figurilor de stil, se observă simplitatea versurilor: epitetele simple, ornante, sunt exprimate cu ajutorul unor adjective la gradul pozitiv sau superlativ absolut: podoaba împără¬tească/grozav de frumoasă.
Titlul are valoare simbolică, sintetizând într-un singur termen mi¬racolul fericirii.
Accentuarea ideii de fragilitate a fericirii şi, implicit, a frumuseţii pe care aceasta o generează se realizează prin repetarea substan¬tivului teamă: de teamă să nu se ofilească/ de teamă să nu se desprindă.
Expresivitatea e sporită şi de forma diminutivală a adverbului din versul: Eu cred că puteţi încerca şi voi, binişor.
Muzicalitatea, realizată prin ritm şi prin rimă, este accentuată în unele versuri prin aliteraţie: Cum în vârful fiecărui fir de păr/, îmi creşte câte o floare.
Lectura poeziei Minune dezvăluie importanţa pe care o are pentru fiinţa poetică descoperirea cunoaşterii de sine: fiecare om poate fi frumos, dacă încearcă să găsească în existenţa lui ceea ce îl poate face să se simtă fericit. Frumuseţea nu înseamnă numai trăsă¬turile fizice descoperite în oglindă, ci vine din sufletul şi din trăirile noastre.
Mesajul se conturează încă din prima parte a textului, prin grija mărturisită de a nu lăsa realitatea să ofilească florile ivite prin minunea produsă de imaginaţie, de a evita oglinda reală, care ar putea dezamăgi şi întrista fiinţa.
Fiecare om îşi poate descoperi frumuseţea şi o poate păstra, atâta timp cât reuşeşte să se simtă fericit. Ultimele două versuri exprimă, prin verbul la conjunctiv, posibilitatea ca frumuseţea să nu se risi¬pească; condiţia pare chiar simplă: Nu trebuie decât să fiţi/ Foarte fericiţi.
Încrederea în sine, optimismul, felul în care te vezi tu însuţi au puteri magice, săvârşind minunea la care se referă titlul.
Textul aparţine, aşadar, genului liric, deoarece exprimă în mod direct idei şi sentimente, sunt prezente eul liric şi mărcile lui lexico-gramaticale.
Mama cate chestii din astea am facut!!fiuuuuuuuuuu]]
43.1KB
|
|
