|
catisor
Membru
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 63
|
|
14. Titlul concentrează într-un singur cuvânt tema textului. Forma articulată a substan¬tivului evidenţiază mesajul transmis: respectul, admiraţia şi recunoştinţa pentru tot ceea ce înseamnă părinţii de-a lungul vieţii pentru fiii lor, până când li se-aşază-n pământ, temelie. 
II.
Domnule Director,
Subsemnatul, Ştefan Marinescu,/ Subsemnata, Ştefania Marinescu, domiciliat/ domi¬ciliată în Sibiu, pe strada Castanilor, numărul 27, elev/ elevă în clasa a VIII-a la Şcoala generală„Mihai <Eminescu", vă rog să binevoiţi a-mi aproba acordarea unei burse de merit.
Menţionez că solicit acest lucru, întrucât îndeplinesc toate condiţiile cerute.
Sibiu, 18.06.2007
Ştefan/ Ştefania Marinescu
Domnului Director al Şcolii Generale „Mihai 'Eminescu", Sibiu
III.
Poezia Părinţii, scrisă de Ana Blandiana, aparţine genului liric deoarece exprimă în mod direct gânduri şi sentimente legate de devotamentul şi iubirea oricărui părinte pentru fiii lui.
Prezenţa eului liric este evidenţiată de mărci lexico-gramaticale specifice: imagini artistice realizate cu ajutorul figurilor de stil, frecvenţa verbelor şi a pronumelor de persoana I, punctuaţie expresivă.
Ipostaza eului liric în text este aceea de reprezentant al unei întregi categorii - cea a copiilor în relaţia cu părinţii - vocea poe¬tică exprimând sentimente general-umane. Acest aspect este ilustrat atât de forma articulată de plural a substantivului părinţii, cât şi de persoana I plural a pronumelor personale.
Structura este specifică textului liric: poezia este alcătuită din trei strofe, a câte patru versuri, a căror muzicalitate este realizată prin rima imperfectă, ritmul iambic şi măsura de 8-10 silabe.
Intensitatea sentimentelor exprimate de eul poetic este evi¬denţiată încă din primul vers, alcătuit dintr-o propoziţie enunţia¬tivă, având valoarea unui adevăr general valabil: pronumele neho¬tărât totul urmat de adverbul nehotărât oricând accentuează această idee — Părinţii fac totul, oricând pentru noi.
Prezenţa eului liric este marcată la nivel gramatical de pronu¬mele de persoana I plural, aflate în număr mare în strofa I: Fac totul oricând pentru noi/ Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei/ Nu ne deranjează de obicei.
Persoana a III-a plural din versul Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei are rolul de a evidenţia în mod sugestiv relaţia din-totdeauna şi de oriunde dintre părinţi şi fii.
Înlocuirea persoanei I plural cu persoana a III-a în următoarele versuri nu înlătură perspectiva subiectivă, accentul deplasându-se doar spre crearea unui „portret" universal al părinţilor care, odată cu trecerea timpului, după ce ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei/ rămân cu discreţie-n urmă. Termenul neologic discreţie, apărut în versul citat cu valoare de epitet, anticipează o ipostază ulterioară a celor care îşi arată iubirea şi grija pentru noi prin încercarea de a „nu deranja", atunci când ajungerea bătrâni, prea bolnavi, pentru noi prea simpli părinţi. Enumerarea unor adjec¬tive cu valoare de superlativ absolut şi repetarea adverbului prea conturează imaginea tristă a părinţilor ajunşi la o vârstă înaintată.
Versurile sugerează tristeţea provocată de conştientizarea efemerităţii condiţiei umane, melancolia fiului care priveşte re¬laţia cu părinţii din perspectiva adultului care percepe în mod du¬reros trecerea timpului şi îmbătrânirea părinţilor ajunşi la o vârstă când ne privesc în tăcere cuminţi. Descrierea părinţilor, cărora li se asociază în mod surprinzător epitetul cuminţi, dezvăluie emoţia pe care fiinţa poetică o trăieşte şi o transmite prin inversarea rolurilor în relaţia părinte-copil. Tăcerea ce dublează privirea „cuminte" nuanţează sentimentele transmise, putând fi înţeleasă atât ca semn al unui fel de teamă de a nu deranja, cât şi al neputinţei de a opri curgerea timpului. E de remarcat, în acelaşi timp, sugestia unei dureri, sentiment de vinovăţie pe care îl resimte părintele pentru trecerea ireversibilă a timpului: ei se simt vinovaţi pentru timpul pierdut.
Primul vers al ultimei strofe se deschide cu un substantiv care aparţine aceleiaşi familii lexicale ca şi verbul a privi. Atunci când Raza-nglodată de cer se subţie, privirea tăcută, cuminte, nu mai e îndreptată asupra fiilor, ci se mută în stea, se îndreaptă spre veş¬nicie, de unde ne va veghea cu privire de stea, iar trupul, obosit, ni se-aşază-n pământ temelie.
Se remarcă în ultimul vers al textului alăturarea pronumelui personal de persoana I plural cu pronumele reflexiv de persoana a III-a (ni se-aşază , marcându-se şi în acest mod relaţia părinte-fiu, prelungită dincolo de moarte.
Caracterul general-uman al ideilor şi al trăirilor exprimate în text este evidenţiat şi prin folosirea tuturor verbelor la modul in¬dicativ, timpul prezent.
Construită sub forma unei confesiuni lirice, poezia surprinde unicitatea relaţiei părinte-copil, capacitatea părinţilor de a face tot ceea ce le stă în putinţă pentru fiii lor.
Lectura textului m-a făcut să îmi îndrept gândul cu dragoste şi cu recunoştinţă către părinţii mei şi mi-a creat o stare de melanco¬lie, prin sugestia trecerii timpului şi a unei fireşti înţelegeri a des¬tinul uman.
Mesajul desprins din text este simplu: aşa cum părinţii fac totul, oricând pentru noi, la rândul nostru trebuie să-i înconjurăm cu dragoste, respect şi recunoştinţă, să fim sprijin pentru ei, atunci când, prin trecerea timpului, ajung, prea bătrâni, prea bolnavi, pentru noi prea simpli părinţi, şi să-i păstrăm cu pioşenie în suflet şi în amintire atunci când ni se aşază-n pământ, temelie.
Aşadar, lectura poeziei Anei Blandiana ne determină să ne aple¬căm cu mai multă atenţie asupra trăirilor şi nevoii de afecţiune, de dragoste şi de respect a propriilor noştri părinţi şi să conştientizăm trecerea ireversibilă a timpului.
3KB
|
|
