 NedelcuAdministratorDin: Craiova
Postari: 738
|
|
36. În Lisa, băieţii reprezentau, potrivit tradiţiei, temeiul unei familii. Ei moşteneau casa părintească, ei duceau mai departe numele, ei erau garanţia că în curte nu va creşte iarbă. Căci o curte năpădită de iarbă constituia în ochii celor din Lisa semnul unui destin sfârşit, intrat în paragină. De aceea, decizia tatei de a mă trimite la liceu o descumpănise pe mama. O auzisem foarte des, în vara anului 1937, zicându-i cu reproş tatei: "Vrei să crească iarbă în curtea noastră? Asta vrei?"
Ceea ce a făcut-o să cedeze, în cele din urmă, a fost asigurarea tatei că voi ajunge preot şi mă voi întoarce, în această calitate, să păstoresc parohia din Lisa. I-a zis, ştiind că poveştile de la cârciumă cu "subsecretari de stat" şi cu locuitul "într-un bloc, la etaj", o lăsau indiferentă: "Tu nu vrei să-l vezi ieşind din altar în odăjdii?" Astfel, a convins-o pe mama să se îndoiască de dreptatea lacrimilor ei. Ideea că voi rămâne "prin străini" numai până ce voi începe o carieră preoţească i-a oferit o mângâiere.
N-am îndrăznit să-i mărturisesc tatei că nici eu nu vroiam să plec - prin Lisa copiii nu erau consultaţi când se luau hotărâri în privinţa lor -, dar cum primejdia era fixată pentru toamnă, nu mă arătam din cale-afară de tulburat. Acesta a fost totdeauna cusurul meu, de câte ori pericolele mi-au lăsat un răgaz, m-am grăbit să nu le dau importanţă, agăţându-mă de speranţa că o întâmplare providenţială mă va salva până la urmă. Stăteam cu cărţile în faţă, în pridvor sau în grădină, ca să fiu văzut învăţând, dar refuzam gândul că mă voi duce într-un oraş care, în mintea mea, era fioros de departe. Preferam să păzesc vacile pe Calea Secii. "Racii" au, din naştere, teamă de necunoscut. Abia când "unchiul George" l-a anunţat pe tata, spre sfârşitul lunii august, că în cutare zi din septembrie va veni de la Bucureşti o maşină, trimisă de tatăl unui elev, să-l ia, şi că, în maşină, va rămâne un loc şi pentru mine, mi-am dat seama că pericolul era iminent.
În primele zile din septembrie, nu mă mai gândeam decât cum să scap. Aerul mirosea a frunză de nuc şi a fân uscat, cerul nu mai era spălăcit ca în lunile cu călduri mari, căpătase o anumită gravitate în care se presimţea toamna, deşi pădurile nu erau, încă, înroşite. Mă prefăceam mai departe că învăţam, ca să nu dau de bănuit, dar, culcat în iarbă, îmi băteam capul cu alte griji. La început, mi-a trecut prin minte ideea neroadă de a-mi tăia un deget, pentru a fi dus, în Făgăraş, la spital. Până să se vindece rana, examenul de la "Spiru Haret" trecea. Dar am alungat repede acest gând. Eram plin de semne, la amândouă mâinile, de la "sculptarea" beţelor de alun, însă acelea nu-mi ceruseră curaj. Trebuia să caut altă soluţie. În disperare de cauză, m-am hotărât să fug de-acasă în dimineaţa când urma să plec în prima mea călătorie. M-am gândit să mă ascund în pădure până avea să treacă pericolul. Eram sigur că întors, apoi, acasă, tata mă va ierta, iar mama va putea să-l înduplece, până în toamna următoare, să renunţe la ambiţia de a mă vedea şcolit.
Cum petrecusem multe nopţi pe munte, nu mă speria perspectiva de a dormi în vreo colibă părăsită sau chiar pe un maldăr de iarbă sub cerul liber. Vremea era blândă în septembrie, abia prin octombrie se răcea, aducând ploi nesuferite, iar în privinţa mâncării nu aveam motive să-mi fac griji. Pădurea era plină de alune, de mure, de zmeură sau de ciuperci pe care le puteam frige pe jar. Cu o seară înainte de ziua fatală, mi-am pus în buzunarul pantalonilor o cutie de chibrituri, un amnar şi iască, după care mi-am aşezat la îndemână primii mei bocanci; nişte bocanci grei, solizi, negri, cumpăraţi de tata în vederea saltului meu la oraş şi pe care, până atunci, nu avusesem permisiunea să-i port, ca să-i am noi pe străzile Bucureştiului. Intenţionam să mă scol devreme, în zori, dar, din pricina emoţiei, am adormit mult după miezul nopţii. Mă foiam în pat, aşteptând să aţipească tata. În copilărie, vorbeam în somn şi-mi era groază să nu mă trădez cumva. M-am trezit, de aceea, abia când la poartă s-a auzit claxonul maşinii, venită înainte de ora stabilită. Mi-am încălţat repede bocancii, nebănuind că ei vor atârna greu, hotărâtor, în soarta mea. Era prima oară că nu aveam opinci în picioare, bocancii mă încurcau la mers şi, din pricina lor, m-am împiedicat când am vrut să sar gardul din capătul grădinii. De ajuns ca tata, care venise după mine, să se apropie şi, în timp ce escaladam gardul, să facă singurul lucru la care nu mă aşteptam. Spre marea mea uimire, l-am auzit zicându-mi că-mi dă 44 de lei dacă plec. De ce tocmai "44"? Niciodată nu m-am lămurit. Poate, a fost o simplă întâmplare, prima cifră care i-a trecut tatei prin cap. Ceea ce mă tulbură, însă, este o coincidenţă. "44 de ani" i-a prezis o ghicitoare mamei că voi trăi. Descumpănit, am rămas pe ultima scândură a gardului, între două destine aş zice azi. Nu avusesem niciodată atâţia bani în mână. Nu mai ţin minte ce calcule îmi voi fi făcut în acele clipe şi cât a durat "deliberarea". Fapt e că, până la urmă, m-am dat bătut. N-am rezistat ispitei şi am acceptat "tranzacţia".
_______________________________________
MEDITATII ONLINE LA LIMBA ROMANA
_______________________________________
BLOGUL PROFESORULUI DE LIMBA ROMANA
|
|
