 NedelcuAdministratorDin: Craiova
Postari: 738
|
|
Tren de plăcere
S-a hotărât, care va să zică...
Madam Georgescu – Miţa Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de mult madam Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamá“; prin urmare, şi pe gramamá trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct până astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamá este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului.
Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, aşadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale! bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, aşa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuţie – el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Carol Până să potrivească mamiţa pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul şi să-i puie sabia, iată că s-a făcut ora două fără douăzeci. La orele două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de gramamá, strigă:
– Cocoană! Încă n-ai plecat? Să ştii c-ai pierdut trenul! Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară – s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe dumneata... Apoi, văzând pe gramamá că tăndăleşte căutând nişte chei: – N-auzi cocoană că scapi trenul?
Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea:
– Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntâlnim: În salon de clasa-ntâi... Ai auzit?
Gramamá a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot ce trebuieşte – se urcă în birjă şi:
– La gară, gaspadin!
De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, şi gramamá nu mai soseşte. Ceasornicul arată două şi jumătate... Madam Georgescu începe să devină impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci... Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişeu. Dar în uşă-ntâlneşte piept în piept pe gramamá care nu mai poate de gâfâială.
– Uf! nu mai poci! – zice cocoana Anica.
Dar, d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişeul respectiv.
Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi.
– Biletele, vă rog, domnilor – zice politicos conductorul intrând în primul vagon de clasa-ntâia.
D. Georgescu arată două bilete.
– ...Mititelul... al dv.? – Întreabă conductorul arătând pe ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.
– Da! dar n-a-mplinit patru ani... Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula – zice madam Georgescu.
Conductorul salută politicos şi trece mai departe.
– I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coşul?
D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa:
– Hîhî!
– Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale:
– I-ai dat ceva parale?
Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de laconic cum i-a răspuns şi dânsul.
– Cât?
Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuţă.
Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară i care va să zică gramamá are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul soseşte la Siaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie să-şi facă un plan bine hotărât nu se rătăceşte niciodată. Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul leş petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamá cu coşul merge la Mazăre să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamá coşul.
S-a întunecat... Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamá. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D.. Georgescu coboară cu bravul ofiţeraş de vânători, care este foarte obosit şi flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi piarză răbdarea aşteptându-l... Fatalitate! Madam Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câţiva paşi în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri!
Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea şi să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte!
– Pardon – zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă – n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă ca prinţul Carol?
– Ba da... Acu' a plecat cu o damă...
– Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie şi cu jupă...
– N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama zicea „puiule“ şi băiatul „mamiţico“.
– Pardon, încotro a pornit?
– Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamá.
D. Georgescu porneşte înapoi la Mazăre... Acolo i se spune – fatalitate! – că madam Georgescu a fost acum cu puiul şi, negăsind pe gramamá, a plecat devale la Manolescu. Degrab' la Manolescu...
– A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. Şi i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am mânat-o la Voinea.
D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea... Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamá, nici coşul.
– Ce-i de făcut?
Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare... Va trebui să răspunză însă...
– Ce?
Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, având două deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală:
„Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura“.
N-apucă să isprăvească această gândire, şi cineva, venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice:
– Să-mi scrii, nene Georgescule!
– Adio, Mitică...
– Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu şi cu locotenent Mişu...
– În parc?... Să-mi scrii, Mitică!
– Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache!
D. Georgescu îndoieşte pasul... intră în parc; caută peste tot... Madam Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ore, înjură în gând... Pe cine?... Pe coana Anica... Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile... Dar... nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti... Şezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine...le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? Etc., etc.
„Unde dracul s-a băgatără?“ – zice d. Georgescu...
Şi iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei fiinţe iubite pe care le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri.
– Bravos! d-le Mihalache! bravos!
Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu.
– Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare... Unde umblaţi, cocoană?
– Bravos! tot dumneatale-ntrebi...
– Fireşte că eu, dacă nu ştiu... De cinci ore de când umblu după dv.
– După noi!... Ce spui, frate?... Dar la Oppler nu puteai să vii?... A nemerit orbul Brăila... Şi d-ta...
– La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? – strigă d. Georgescu scos din pepene... La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler?... Eu v-am căutat la Mazăre, la Manoleseu, la Voinea, în parc...
– La Voinea?... Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?...
– Când ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca?
– Când ne-am întâlnitără pe bulivar...
– Când v-aţi întâlnitără pe bulivar?
– Când mergeam la Voinea... ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit...
– Pe cine?
– Pe Voinea. Findcă ne-am întâlnitără cu Măndica.
– Care Măndica? – zbiară d. Georgescu.
– Vasileasca, domnule! Şi cu Miţa...
– Ei şi unde e acuma Miţa?
– Nu ţi-am spus?
– Când mi-ai spus?
– Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotentnt Mişu de la itidenţă?
– Dar puiul?
– L-am culcat.
– Unde?
– Nu ţi-am spus?
– Cucoană! eşti nebună? Când mi-ai spus?
– Nu ţi-am spus că am tras la Măndica.
– Ei?
– Nu zbiera aşa!... Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă...
Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse.
– S-a dusără la Vasileasca acasă,
D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină... Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica... D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat.
– Unde?
– A plecatără acuşica toţi – zice servitoarea somnoroasă – la Sfânta Ana.
– Şi d. Mişu locotenentul? Întreabă cocoana Anica.
– Şi dumnealui, răspunde slujnica.
– Du-te şi dumneatale repede, Mialache! – zice cocoana.
Dar d. Mialache izbucneşte:
– Ce? Cocoană! Ce? Sunt nebun? Dumneatale mă socoteşti cal de poşte?
– Nu striga, că scoli copiii!
– De cinci ore de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc.
– Du-te, Mihalache mamă! zice foarte rugătoare cucoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi.
– Nu mai poci...
– O să te căieşti, Mialache!
– De ce să mă căiesc?... Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo... Mai bine, adu coşul.
Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin care a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă teribel!“ Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu: iar gramamá, în odaia copiilor, cu puiul.
Dormeau încă profund când, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Constandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu... Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului.
– Vezi, cocoană? – zice d. Mialache lui gramamá. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!...
Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată... Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atât la madam Georgescu!... De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând:
– Ah! mamiţo! menuetul lui Paderewski, mă-nnebunesc!
_______________________________________
MEDITATII ONLINE LA LIMBA ROMANA
_______________________________________
BLOGUL PROFESORULUI DE LIMBA ROMANA
|
|
