 NedelcuAdministratorDin: Craiova
Postari: 738
|
|
SUBIECTUL I
1. a trage cu urechea, a se culca pe o ureche
2. Virgula, din punct de vedere gramatical, marchează elipsa predicatelor, iar din punct de vedere stilistic accentuează importanţa ochilor şi a picioarelor în cadrul vieţii şi, mai ales, a duioşiei în planul iubirii.
3. speranţe, duioşie, tristeţe, dragoste
4. 18 silabe
5. „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?”, prima interogaţie retorică pune sub semnul întrebării normalul şi sugerează ieşirea din limitele banalului, o desprindere de contingent.
6. nedreptatea firescului, pusă în relaţie antitetică cu depăşirea limitelor
7. prezenţa eului liric implicat, prin folosirea verbelor la pers. I plural; prezenţa interogaţiilor retorice
8. Mijloacele artistice la care apelează , întotdeauna, orice poet, au drept scop înfrumuseţarea versurilor, dar şi evidenţierea ideii poetice. Inserate între versurile 7-13 se regăsesc epitete personificatoare atribuite tristeţii şi dragostei: “urâtă”, “înfrigurată”. Astfel, figurile de stil creează ambiguitatea limbajului împinsa până la aparenţa de nonsens, de absurd, prin răsturnarea firescului, inclusiv prin ermetismul expresiei.
9. Titlul exprimă şi subliniază apariţia eului liric subiectiv, care luptă cu sine, ducând la confruntarea dintre creator şi gânditor. Astfel, “nedreptate” suprimă insolitul imaginilor artistice, dar totodată, poezia contrariază permanent aşteptările cititorului.
SUBIECTUL II
Este cunscut faptul că problematica timpului este nu numaiuna veche precum vârsta omenirii, ci şi un nouă şi inepuizabilă.
Conform concepţiei lui Eugen Lovinescu, derivată din teoria sincronismului şi a imitaţiei din literatura română, cultura, civilizaţia, întreg globul şi, individual, noi înşine, trebuie să luam parte la ritualul naturii universale condus de timp. Sunt de părere că ideea evidenţiată de Eugen Lovinescu poate fi aplicată în realitatea cotidiană, în primul rând pentru că discuţiile despre timp sunt permanent actuale, iar în al doilea rând pentru că în ziua de azi, mai mult ca oricând, totul se derulează cu o viteză incredibilă, de la tehnologie la viaţa de zi cu zi a oamenilor. Avem maşini din ce în ce mai puternice, clădiri cât mai înalte, dispunem de tehnologii de ultimă ora şi fie că suntem pregatiţi, fie că nu, trebuie să ne conformăm. Pe de altă parte, dacă nu am face asta, am fi priviţi ca „demodaţi” de cei din jur, dar totodată am pierde foarte multe lucruri, care într-o existenţă banală ar fi probabil de neimaginat.
Noţiunea de timp este, pentru omul a cărui condiţie este una limitată, muritoare, vagă, greu de precizat ca durată şi manifestare, căci timpul este infinit. Timpul este într-o perpetuă modificare, transfigurare, ia noi forme. Pe zi ce trece, totul capătă o noua înfăţişare; moderna, inovatoare, total diferită de ceea ce a fost ieri, dar şi de ceea ce va fi mâine. Noi, ca pionii pe tabla de şah a marelui timp, avem drept fatalitate înlănţuirea aceasta, devenită zbucium în zilele noastre.
În concluzie, pentru o comuniune armonioasă cu ceea ce vine, cu ceea ce încă nu poţi să cunoşti astăzi, trebuie să te adaptezi, să te schimbi, să porţi măşti noi pentru ceea ce va fi mâine. Şi iată cum timpul, ceva ce nu poate fi atins, prins, micşorat sau mărit, devine o oglindă clară, deschisă a ceea ce ai fost până în momentul când acum se preface în atunci, azi în ieri, mâine în azi, va fi în a fost...
SUBIECTUL III
(Particularităţi ale basmului cult: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Mai mult decât mitologie, etică abstractă sau naraţune alegorică, basmele sunt reprezentări ale realităţii. Basmul cult îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ, dar reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său stil. Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, etc.
O capodoperă a genului, la noi, rămâne „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, basm publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare”.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă” sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i curiozitatea.
O trăsătură a basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea fabulosului în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate printr-o alăturare a miraculosului cu realitatea. Astfel, Spânul se comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică, fiind dezvăluită mai târziu. Tot aşa, cele cinci apariţii bizare se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni humuleşteni; în plus, fiecare schiţă de portret cuprinde o trimitere la fiinţa umană. De altfel, această particularitate a fost numită de critica literară „localizarea fantasticului”.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt), o parte pregătitoare, un eveniment duce la dezechilibru, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).
Personajele, deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale, ci este un traseu de iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se vorbeşte despre un caracter de bildungsroman al basmului. Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde Împărat şi probele la care este supus de către Spân.
În procesul său de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru drum; apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu diferite spaţii cu valoare simbolică: podul (simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, atâţ atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (spaţiu al renaşterii şi al regenerării; scena în care are loc schimbarea numelui, a identităţii şi reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân), pădurea (loc al morţii şi al regenerării).
Dacă eroul basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea petrecută în casa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ultimile trei probe sunt legate de cucerirea fetei împăratului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică, animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă. Personajul căutat este fata de împărat.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”.
Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă, diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă, etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).
Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii narative tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a naratorului („Ce alta, pot să zic?”), dativul etic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
„Poveste lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.
_______________________________________
MEDITATII ONLINE LA LIMBA ROMANA
_______________________________________
BLOGUL PROFESORULUI DE LIMBA ROMANA
|
|
